La fîntînă

... Nu mai știu exact de la cîți ani am căpătat dreptul de a mă duce să iau singură apă de la fîntînă. Căci era un vis înverșunat al meu să merg singură la fîntînă. Am trecut întîi prin două etape ușor de imaginat. Prima, cea în care doar îmi însoțeam bunicul la fîntînă. În... Citește în continuare →

Casa de vizavi

Cîndva am stat gratis într-o vilă o perioadă mai lungă, cu prietenul meu de atunci. Undeva pe Popa Nan. A fost un vis frumos și ciudat totul, cui i-ar fi venit să creadă... Vila era uriașă și avea două corpuri unite la parter printr-o bucătărie mare cît un apartament de bloc. Un corp, cu nu... Citește în continuare →

Chiriașii

Nu știu să spun ce anume mi-a declanșat amintirea asta. Ceva anume din această dimineață, desigur vreun detaliu mic și proustian, care mi-a readus în minte toată întîmplarea. Probabil glumele la modă cu pijamale de pe facebook... Aveam vreo 21 de ani, plecasem de acasă, mama divorțase și închiria camera mea. Dădeam mai rar pe... Citește în continuare →

Și vine o zi…

- Aveți grijă și la tramvai, cînd treceți strada...! - Daaaa, nu sîntem retardați, avem împreună 150 IQ. "Împreună" fiind trei copii de doisprezece ani. Ziua-n care-ți iese copilul singur în parc prima oară, cu prietenii. E ca ziua în care ai aruncat ultimul pampers. Sau suzeta, în sfîrșit. Sau ca ziua în care ți-a... Citește în continuare →

Din cartier (4): la colțul blocului

La colțul blocului meu era o intersecție de alte încă trei blocuri care lăsa loc unui spațiu destul de mare de asfalt, pe unde rar trecea vreo mașină. Un "teren" gol numai bun de umplut de către noi, copiii - disipați prin timpul zilei, adunați ciorchini seara, pe vîrste, pe preferințe, pe jocuri. Se juca... Citește în continuare →

Clasa mea a treia

Neînțelegerile părinților mei m-au aruncat în clasa a treia la țară, la bunici. Dar eu m-am bucurat. Acolo, binele ăla care e în orice rău a fost la mine fericire totală, în ciuda a ceea ce voi povesti. Mai acasă nu eram nicăieri pe lume. Bunicul meu fusese directorul școlii din sat, se pensionase și... Citește în continuare →

Marchiza

... Nu mai știu câți ani aveam, dar trebuie să fi fost mică, de școală generală, nu cred că-n anii de liceu m-aș mai fi pretat la așa ceva. Erau, așadar, unele după-amiezi în verile mele de la țară, lungi, cele mai lungi, că nu prea mă trăgea... ața, în care trebuia să cos. Așa... Citește în continuare →

Impromptu

Sunt zile pe care nu mi le amintesc nicio rețea de socializare, nici vreo poză lipită prin albume șterse sporadic de praf, nici măcar vreun om, căci mulți din întâmplările copilăriei nu mai sunt. Dar care-n filmul vieții mele derulat din când în când nu pier niciodată și vin aiurea. ... Așa erau toate iernile... Citește în continuare →

„Cu cheia de gît”

... Sau desființarea altui mit. Dincolo de compunerile perene cu acest titlu, din ce în ce mai greu primite de copiii de azi, dincolo de strălucirea în imagini și în media a acestei zile, dincolo de un placebo inoculat zeci de ani... ce rămîne? Să-mi ziceți că-s nebună sau prea dramatică după ce terminați de... Citește în continuare →

Blog la WordPress.com.

SUS ↑