O nouă poveste, apărută în revista 8motive, găsibilă în format fizic la Cărturești Carusel.

____________________________________________________________

— Bună ziua, vă rog, aș vrea să cumpăr un vis.

Bătrânul negustor o privi calm pe femeia din fața sa. Încă îi mai cântărea, din obișnuință, pe cei ce⁠-⁠i treceau pragul.

Cel puțin nu era o adolescentă. Obosise oarecum de graba – da, i⁠-⁠ar zice mai repede grabă, decât superficialitate – celor tineri. El trata pe oricine și de fiecare dată foarte serios, deși nu mai avea demult magazinul uriaș, mustind de visuri, de la început. Nimeni nu⁠-⁠i luase locul în comerțul respectiv și bătrânul știa asta – nu de concurență se temea. Dacă s⁠-⁠ar fi temut de ceva, ceva⁠-⁠ul acela ar fi fost numai propriul vis cu care pornise cândva afacerea.

Femeia părea în plinătatea vârstei. O doamnă înaltă, subțire, dar deloc firavă, îmbrăcată într⁠-⁠un taior alb, cambrat, de calitate și o fustă conică, ușor peste genunchi. Părul de culoarea soarelui în amurg, ochii pătrunzători, dar liniștiți, luând nuanța luminii în care se uita și gura, conturată parcă numai pentru cuvinte hotărâte, completau silueta misterioasei cliente, care⁠-⁠l derută o clipă, doar o clipă, pe bătrânul ce văzuse de toate. Dacă era cumva un cumpărător sub acoperire, trimis de… În clipa următoare scutură din umeri. Imposibil, nu⁠-⁠l mai controlase nimeni de veacuri, își răspunse singur năstrușnicei idei.

Era doar o altă femeie care venise să cumpere un vis.

— Bună ziua, doamna mea, i se adresă într⁠-⁠un târziu, plăcut, totuși, impresionat de faptul că femeia nu⁠-⁠i făcuse capul calendar cu diverse, așteptându-și cuminte evaluarea. Dacă-mi permiteți o sugestie, aș…

— Sigur, răspunse ea, derutându⁠-⁠l pe negustor cu întreruperea. Mă iertați că intervin, dar sunt puțin surprinsă că n⁠-⁠aveți curiozitatea să vedeți mai întâi ce vis mă interesează.

— Curiozități am avut destule, acum am doar experiență, oftă bătrânul din rărunchi, cu un zâmbet inefabil, ce⁠-⁠i dădu femeii încredere pe loc, deși era clar că venise deja cu acest sentiment la magazin. Sugestia mea, doamnă, înainte de a ști ce vis doriți, era doar aceea ca, în loc de cumpărare, să-l închiriați. Pentru început.

Femeia îl privi mirată. Negustorul, ca să aplaneze șocul ineditei propuneri, îi făcu semn să ia loc pe unul dintre cele două fotolii comode din încăpere.

— Nu m⁠-⁠am gândit nicio clipă…, ezită ea, rămânând în picioare. Ar fi prima oară. Care⁠-⁠ar fi avantajele, în acest caz?

— Doamna mea, simplu. Prețul…

— Oh, vă rog, nu e vorba de bani. Dau oricât, dacă…

— Dacă…?

— Dacă e în stare impecabilă de funcțiune!

— Păi vedeți? Aici e buba. Eu le vând, de când am magazinul, în ambalaj original, nou⁠-⁠nouțe și oamenii le fac praf de cele mai multe ori, apoi revin și dau toată vina pe mine, acuzându⁠-⁠mă mereu că-i păcălesc. Deși sunt un negustor cinstit. Dacă nu eram, n⁠-⁠aș mai fi avut magazinul ăsta demult.

— Înțeleg…

— Uneori habar n⁠-⁠au ce vor și⁠-⁠atunci se prefac că îmi cer sfatul. Și, deși m⁠-⁠am implicat în toate alegerile pe care le⁠-⁠au făcut aici, în camera asta, din locul unde stați și dumneavoastră acum, tot n⁠-⁠a ieșit bine. Așa că am înființat, mai nou, acest serviciu de închiriere. Tot spre binele visurilor.

— Și faceți, tot mai nou, sugestia asta oricui? zâmbi subtil doamna elegantă.

— Nu neapărat, răspunse bătrânul pe gânduri, cu aerul că nu-și pusese până acum această întrebare. Și nu de bani e vorba, mai adăugă el, în încercarea de a trage cât se poate de clipele dinaintea tranzacției. Aveți dreptate. Nici la mine nu e vorba de bani decât aparent.

Frânturi din gesturile și inflexiunile femeii îi tot aduceau aminte de cineva sau ceva cunoscut, dar nu-și putea da seama de unde. S⁠-⁠o mai fi văzut când era copilă? Să fie ruda cuiva cunoscut și, iată, uitat chiar și de el, care era atât de mândru că le știe pe toate?

— Par eu să nu mă pot descurca cu un vis sau să vă acuz de ceva ulterior? continuă frumoasa doamnă, cu un glas ce nu părea să-și fi pierdut răbdarea.

— Nu, nici asta, nici pomeneală, vă cer scuze dacă așa a sunat. Nu, doamna mea, pur și simplu…

— Vă rog…, insistă cald doamna între două vârste. Mi se pare corect să-mi spuneți motivul adevărat al sugestiei.

— Pur și simplu aș vrea să vă scutesc de posibilele dezamăgiri, în cazul în care se vor întâmpla lucruri neprevăzute pe parcurs. Știți, dacă-l închiriați, rodajul se desfășoară în siguranță. Am o echipă de mecanici gata în orice moment de intervenții și, după perioada de probă, în care eu voi constata că-l utilizați la reala lui valoare, iar dumneavoastră veți fi mulțumită de rezultatele preliminarii, va fi al dumneavoastră pentru totdeauna. Reparația intră în costul… Oh, dar am uitat că nu de bani e vorba, surâse mucalit bătrânul.

Doamna în alb îl privi în ochi pe bătrân și se lăsă, în cele din urmă, sub privirea lui, în scoica moale a fotoliului mai apropiat, semn că acceptă negocierea. Negustorul observă în treacăt că nu se grăbise să-și pună picior peste picior, chipurile ca să-l intimideze. Le aliniase liniștite unul lângă altul, deși țipau să iasă de sub fusta mulată, iar mâinile și le împreunase în poală, ca sub o bancă de școală imaginară, a rugăminte mută. O femeie frumoasă care nu-și etalează ostentativ calitățile fizice, mormăi el, răsucindu-și barba sură.

— Și care⁠-⁠ar fi diferența, în afară de factură, între visurile cumpărate și cele închiriate? Tot îmi e puțin neclar, vru ea, nedumerită încă de ciudatul surâs al bătrânului, să știe.

— Majoră, doamnă. Visurile închiriate care nu dau randament se întorc la mine și ajung în atelier, unde sunt reconstituite până când își găsesc stăpânul de drept, deoarece multă lume nu știe de la început ce vrea. Și, cum v⁠-⁠am mai spus, după perioada stabilită de comun acord pentru probă, aveți prioritatea de a⁠-⁠l cumpăra pe vecie.

— Și visurile cumpărate care n⁠-⁠au mers…?

Negustorul o cercetă din nou îndelung. Ar fi zis iar că doamna asta știa mai multe decât arăta. Fusese o vreme când avusese, într⁠-⁠adevăr, de toate. Dar furnizorii de visuri nu sunt infiniți și stocurile nu sunt nelimitate. Numai măiestria lui în a le gestiona, îndeosebi de când depistase carteluri întregi de traficanți de visuri, ținuse magazinul pe linia de plutire.

— Visurile care nu au efectul scontat, îi răspunse plat, acoperindu-și profesional introspecția, sunt, de regulă, aruncate peste tot sau lăsate la voia întâmplării, multe dintre ele defectându⁠-⁠se iremediabil. Prin urmare, se strică, putrezesc, se pot deteriora și dispar într⁠-⁠un final, dacă nu sunt readuse la bază cât mai pot fi reciclate.

— Oh, nu m⁠-⁠am gândit niciodată așa, lăsă doamna ochii în jos, cu părere de rău, parcă, pentru toate visurile neîmplinite sau părăsite ale tuturor oamenilor.

— Iar serviciul de reciclare e departe de a fi perfect, continuă negustorul. N⁠-⁠ar fi rău, în sine, acest serviciu, dar aria de răspândire e prea mare și n⁠-⁠am atâția subalterni pe teren, să le depisteze când trebuie. Gândiți⁠-⁠vă că ia cineva un vis de⁠-⁠aici și⁠-⁠l plimbă prin toată lumea sau îl duce tocmai la celălalt capăt al pământului, după care se trezește că nu asta voia…

— Aveți mare dreptate. Totuși, în ciuda atâtor informații și argumente utile, rămân la dorința de a⁠-⁠mi cumpăra visul. Mi⁠-⁠a făcut mare plăcere conversația, dar observ că nu m⁠-⁠ați întrebat deloc până acum ce doresc de fapt.

Negustorul amuți. Amânase momentul acesta, al cererii propriu⁠-⁠zise, cât putuse. Îi plăcea să fie sigur pe mâna cui își dă visurile. Ce nu⁠-⁠i spusese doamnei – și, de altfel, nimănui – era că, dacă fazele reciclării erau puse cât de cât la punct, resuscitarea, o nouă găselniță a industriei de resort, era încă în stare de experiment.

Chiar așa, ce⁠-⁠ar fi putut să ceară doamna asta desăvârșită din orice unghi ar studia⁠-⁠o, dar, poate, prea… prea visătoare, la prima vedere? Vreo vilă, vreo excursie exotică, vreo insulă personală, vreo… Nu părea genul, mai ales că-și declarase dezinteresul pentru bani. Poate voia ceva pentru alții, mai sunt și din ăștia. Cunoscuse câțiva care ajunseseră sfinți – așa⁠-⁠i definiseră clienții săi, oamenii. Îl derutase, trebuia să recunoască, o vagă sclipire de altruism din ochii ei.

Probabil vrea un vis de iubire, ieși cam forțat bătrânul din reverie. Toate femeile vor, într⁠-⁠o formă sau alta, iubire. Asta trebuie să fie.

— Familie aveți? mai încercă el o mică și ultimă strategie.

— Vin, ce⁠-⁠i drept, dintr⁠-⁠o familie mare, ca, probabil, toată lumea, dar… Dar nu văd legătura. Îmi asum responsabilitatea…

Doamna vru să continue, însă păru să-și dea brusc seama că nu ar avea nicio relevanță perorația ei și că vorbele nespuse l⁠-⁠ar putea convinge pe îndărătnicul negustor mai mult decât orice declarație meșteșugită. Se foi ușor în fotoliu, apoi se ridică încet în picioare.

O nouă tăcere se așternu între cei doi. Se auzea ticăitul ceasului vechi din perete. Tensiunea din aer creștea imperceptibil, iar afară, prin ușa lăsată deschisă, se întrezărea soarele mergând spre asfințit. Culoarea roșiatică păru să-i amintească doamnei de ceva anume, așa că se îndreptă brusc și ceru fermă, de parcă atunci ar fi intrat în magazin și îi venise rândul să spună ce dorește:

— Un vis de pace, vă rog.

Negustorul tăcu mai departe. Se duse în spate și aduse o cutie albă, cu un porumbel și un ram de măslin imprimate pe ambalaj.

Doamna îl despachetă cu dexteritate. Părea că știe să se poarte cu un asemenea vis.

— Mulțumesc! Un coș de gunoi se poate? Nu am ce să fac cu ambalajul, zâmbi ea în semn de rămas⁠-⁠bun și, după ce semnă actele, ieși fără alte cuvinte, cu porumbelul pe umeri și cu ramul de măslin în mână.

Bătrânul Timp rămase privind agale în urma ei și abia după ce vizitatoarea plină de mister se topi în linia orizontului își aruncă un ochi pe semnătură, mai mult ca să fie sigur. Își amintise dintr⁠-⁠odată. Frumoasa și eleganta doamnă între două vârste se iscălise, într-adevăr, Speranța.

_________________________________________________________________________

https://fictiunea.ro/2022/133/art8/index.html

Foto repr. bzi.ro