Înainte de a fi fost poet, pictor și gravor, William Blake a fost (fapt care stă, de altfel, la baza celor dinainte) un vizionar. Și, ca orice vizionar, n-a fost profet în țara lui la vremea dată. Majoritatea creațiilor sale au fost recunoscute și valorificate abia după plecarea sa definitivă din această lume, ajungând în prezent în topul celor dintâi o sută de britanici ai tuturor timpurilor. Ba, mai mult, e considerat acum unul dintre cele „șase genii ale lumii moderne” (Kathleen Raine, poet și critic britanic).
Dar, până la prezentul restaurator, să ne întoarcem pe străzile din Soho, un district al Londrei cunoscut pentru animația sa până în zilele noastre. Era Londra anului 1757, unde, într-un noiembrie, ziua 28, s-a născut poetul și unde, de altfel, a trăit aproape întreaga sa viață.
Spre deosebire de mulți alți contemporani sau succesori într-ale artei de toate felurile, William Blake s-a născut într-o familie absolut normală, după toate standardele sociale, inclusiv religioase, care l-a susținut de-a lungul timpului în demersurile sale artistice. Era al treilea din cei șapte copii ai familiei și, cum de mic, în locul desenelor necesare, făcea copii după gravurile antice grecești aduse de tatăl său, negustor, a fost luat de la școala obișnuită și înscris la o clasă de pictură, unde a făcut de timpuriu cunoștință cu maeștrii Michelangelo, Rafael, Albrecht Dürer. Paralel, începea să se familiarizeze și cu domeniul poeziei.
În Cărțile profetice – Vala sau Cei patru Zoa (William Blake), găsim o relatare deosebit de simpatică și interesantă despre perioada copilăriei, care s-a dovedit definitorie pentru o spiritualitate ce avea să îl însoțească toată existența sa: „Familia a decis că la vârsta de 14 ani William să urmeze studiul gravurii cu un maestru. La început, tatăl sau l-a dus la William Ryland, un binecunoscut gravor, însă Blake s-a opus, spunându-i tatălui său că omul are o față ce îi spune că va fi spânzurat (de altfel, profeția aceasta s-a și adeverit, doisprezece ani mai târziu)”.
Q.E.D. Dar să continuăm, suntem abia la început.
William Blake – spune el și se spune despre el – avea viziuni cu Dumnezeu, cu îngeri și demoni sau cu personalități trecute. Iată încă una, relevantă în sine: „Când au timp – și timp este destul în acel secol – ei (negustorii, n.a.) stau de vorbă cu micul William Blake și îl întreabă ce-a mai văzut în plimbările lui pe câmp, iar el le povestește, cu infinită seriozitate, că a văzut un copac încărcat cu îngeri, ca niște stele, și alți îngeri mergând în rând cu semănătorii. Îngeri mergând în rând cu semănătorii? Poate că au fost femeile semănătorilor? îl întrerupse cineva. Ba nu, erau îngeri, răspunde William cu inocența pură a viitorului poet, erau îngeri și semănau grâu” (Max Blecher, William Blake – vizionar genial și chinuit).
În plus, căsătoria la douăzeci și patru de ani cu o fată mai mică decât el, săracă și analfabetă, însă plină de compasiune față de lume, a fost una liniștită și durabilă, care i-a adus, mai bine zis continuat, aceeași stabilitate de natură familială.
Însă nu a fost de ajuns. Poetul (și pictorul deja format) și-a pritocit între timp relația cu divinitatea, relație care avea să nu îl mai părăsească. Astfel, departe de a fi religios, mergând până la a recuza toate practicile creștine în care crescuse sau de aiurea, Blake era convins că Dumnezeu este Unul singur (el fiind însuși autorul faimoasei sintagme All religions are one/Toate religiile sunt una), prin urmare este și Creatorul sau Artistul suprem, întreaga creație fiind trupul acestuia, ce-i reflectă atributele. „Ceremoniile exterioare sunt Antihristul. Arta este Copacul Vieții” (Laocoon). Sau, cum spune Liiceanu, Blake credea în „mântuirea prin cultură”. Legat de o astfel de mântuire, îmi permit în treacăt amintirea celui mai mare pictor-călugăr rus al Evului Mediu, Andrei Rubliov, canonizat ulterior, despre a cărui viață nu a rămas nimic scris, dar din opera căruia un alt rus celebru, cineastul Andrei Tarkovski, a extras o credință identică, ilustrată în filmul cu același nume.
E lesne, deci, de dedus că Blake, nepunând niciun canon pe primul loc, ci doar imaginația și crezul personal, nu a fost, cu asemenea concepții, acceptat de contemporani, indiferent de modul și locul în care le dădea glas. Cât despre viziunile sale, ca să înțelegem (măcar acum) dimensiunea lor reală, departe de a fi un mistic obișnuit, Blake „nu halucina fără voie, ca o persoană nebună (…). Blake îşi exersa, de fapt, o facultate mentală deschisă tuturor” (Tobias Churton, Ierusalim! Adevărata viaţă a lui William Blake).
După o ucenicie, așadar, lungă și o „detașare” la Catedrala Westminster, unde, pradă altor viziuni, își definitivează stilul și ideile, creând și primele gravuri personale, Blake este admis la Royal Academy, unde începe în scurt timp o și mai lungă controversă ideatică cu președintele acesteia, Reynolds. Reynolds, președintele Academiei, susținea, în Discursurile sale, că „dispoziția pentru abstracțiune, generalizare și clasificare, reprezintă gloria inteligenței umane”, în speță arta, afirmații pe care Blake le contracarează, declarând că „a generaliza înseamnă a fi idiot; a particulariza este singurul merit” (The complete poetry and prose of William Blake, David V. Erdman). O afirmație care, după părerea mea, ar trebui să stea pe frontispiciul oricărei instituții de cultură din lume.
Martor al unor revoluții ale vremii (din America, Franța, chiar Anglia) și pătruns de spiritul de libertate al acestora, tot Blake a fost cel care a înțeles că libertatea populistă obținută, fără o reformă umană de fond, nu face decât să transforme victimele în agresori și să înlocuiască o formă de sclavie cu alta – fapt pe care mersul istoriei l-a demonstrat din plin și continuă să o facă.
Cel dintâi și unul dintre cei mai mari romantici englezi (considerat astăzi, firește) își tipărește, așadar, prima carte de poezie singur, cu gravuri însoțitoare colorate manual, într-un stil al timpului extrem de complicat, care n-ar fi permis multiplicarea lor la scară prea largă: Schițe poetice. Urmează Cântecele Inocenței și Cântecele experienței, ulterior îmbinate într-o singură carte sau poeme lungi precum Cei patru Zoa, Milton, Căsătoria Cerului cu Infernul, Ierusalim ș.a., toate cu unul și același numitor comun: un apel-strigăt către om, pentru descătușarea acestuia din lanțurile gândirii convenționale și trecerea la o înțelegere mai profundă a universului și legăturilor din cadrul lui, descătușare care nu se poate produce decât prin imaginație.

Pe câte străzi străvechi am rătăcit
Pe-unde Tamisa licăre arginți,
În oameni, peste tot, am întâlnit
Peceți de slăbiciuni și suferinți.
(…)
Dar mai ales aud a străzii cloacă
Și-al târfelor nocturn blestem de groază
Cum plânsul nou-născuților îl seacă
Și dricul căsniciei îl pătează.
(Londra, Poeme și gravuri)

Poezia lui, simplă ca vocabular și sintaxă, într-un stil în aparență aproape naiv, cu accente de baladă pe alocuri, este dusă ades până la limita acestei simplități, însă încărcarea cu simboluri și metafore, care, de altfel, induc imagini și emoții prin excelență romantice, o face atât de greu de digerat și acceptat. Precum (comparație preluată) Brâncuși mai târziu sau Blaga (comparație proprie), cu filosofia sa, Blake a pus în simplitatea exprimării lui artistice, poetice și picturale, multe alegorii cu iz de enigme, lăsate moștenire nouă, într-o perpetuă încercare de a-l descifra.
În Milton, de pildă, amplu poem în două părți, ilustrat de asemenea de autor, protagonistul, John Milton, se întoarce din Paradis pentru a explora legătura dintre scriitorii în viață și predecesorii săi. Blake creează o întreagă cosmogonie, aducând alături de Milton și pe omonima sa feminină, Ololon și cercetând, pe lângă legăturile artistice, și pe cele dintre bărbat și femeie, extrapolate la realitatea interioară și exterioară. Poemul este același strigăt către o puritate a firii, căpătată numai prin ieșirea din convenționalisme.

Invoc ajutoru-Ți cântului meu cu țipăt,
Că nu cu zbor jos vreu să trec
Peste muntele Aonian, în timp ce urmărește
Lucruri neîncercate încă în prosă ori în rime.
Și înalt tu, o, Spirit, ce preferi
În loc de orice temple inima dreaptă și pură.
(Cărți profetice iluminate. Milton, Paradisul pierdut)

Una dintre cele mai îndrăgite azi poezii ale lui Blake, datorită, probabil, prozodiei sale (tot aparent) simpliste, dar extrem de complicată în conținut și semnificații, cuprinsă în Cântecele experienței, este Tigrul – o poezie ciclică, a cărei cheie este cuprinsă total în ușoara modificare din ultimul vers. Fără a mă avânta să-i stric „corola de minuni” cu un comentariu personal, îmi rezerv doar plăcerea de a v-o prezenta în original, alăturând două traduceri diferite, însă, după mine, la fel de reușite:

Tyger, tyger, burning bright
In the forests of the night,
What immortal hand or eye
Could frame thy fearful symmetry?

In what distant deeps or skies
Burnt the fire of thine eyes?
On what wings dare he aspire?
What the hand dare seize the fire?
(…)
When the stars threw down their spears,
And watered heaven with their tears,
Did He smile His work to see?
Did He who made the lamb make thee?

Tyger, tyger, burning bright
In the forests of the night,
What immortal hand or eye
Dare frame the fearful symmetry?
(William Blake)

***

Tigru, Tigru, foc de febre,
Între negrele tenebre,
Ce urgie-ţi dete ţie
Cea cumplită simetrie?

Unde-i cerul, unde-i hăul
Ce se-aprinse-n ochiul tăul?
Care zmeu zbură aiure
Focul focului să-ţi fure?
(…)
Fuştile când le lăsară
Stelele, ş-apoi udară
Raiu-n plâns, zâmbit-au El?
El, care-au făcut pre Miel?

Tigru, Tigru, foc de febre,
Între negrele tenebre,
Ce urgie-ţi dete ţie
Cea cumplită simetrie?
(trad. Paul Abucean)

***

Tigre, tigre lucitoriu,
Prin pădure umblătoriu,
Cine avu măiestria
Să-ţi forjeze simetria?

Din ce grotă, din ce nori
Ai ochii neclipitori?
Cine băgă mâna-n jar
Să scoată atât amar?
(…)
Dar de-acum nu te mai mânii:
Gol, pedestru, umilit,
Te vânarã, tigre, domnii,
De-ai ajuns un scorojit.

Tigre, tigre lucitoriu,
Prin pădure umblătoriu,
Cine avu mișelia
Să-ți sloboadă simetria ?
(trad. Dan Alexe)

Ca gravor, după numeroase imitații adolescentine ale marilor clasici ai vremii sale, a trecut la gravurile proprii, majoritatea tot pe teme religioase (Biblia fiind, de altfel, una dintre cărțile sale de căpătâi, în ciuda sau, mai corect zis, datorită faptului că nu suporta ideea rugăciunilor colective, în locuri publice și alte cutume bisericești, valabile și azi, din câte știm cu toții) și apoi la ilustrarea altor cărți, câștigându-și o existență precară din lucrul pentru diverși librari.
În cele din urmă, târziu, a reușit să-și deschidă o tipografie proprie, în care folosea, pe lângă metoda consacrată a vremii (excavarea formei pe o placă de cupru, act ce poartă denumirea de „gravură pe burin”) și tehnici inovatoare (desena pe plăci metalice, folosind un material rezistent la acid, apoi scălda metalul în acid, dizolvând tot ce nu fusese atins de pensula pictorului și rămânând desenul propriu-zis în relief). Spre bătrânețe a reușit să obțină, prin aceste ilustrări, o infimă recunoaștere și să aibă oarece profit și chiar câțiva discipoli. Tot atunci s-a dedicat total Cărții lui Iov și a început să lucreze la Dante, Blake împărtășind cu autorul Divinei Comedii multe idei și viziuni comune. Gravura a rămas nefinalizată, din păcate.
Pe 12 august 1827 a plecat într-o lume mai bună, unde, după cum obișnuim să spunem despre marii artiști, își continuă sau desăvârșește, probabil, cele începute. Locul de veci i-a fost alocat lângă alți dizidenți, într-un cimitir nonconformist, Burnhull Fields, care, bombardat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost transformat parțial în grădină publică. Nefiind recunoscut la vremea sa și timp destul după acea vreme, municipalitatea a păstrat doar două pietre funerare, mutându-l pe Blake lângă obeliscul lui Daniel Defoe, cu indicații vagi. Doi detectivi amatori și admiratori nu s-au lăsat, însă, și au făcut adevărate săpături, la propriu și la figurat, până când, în 2018, la 191 ani de la dispariția sa, au redat contemporaneității mormântul acestuia, inaugurat cu fast postum și tardiv (Adevărul, 13.08.2018).
Se cuvine, cred, a încheia cu un citat din aceleași Cărți profetice… despre Blake: „(…) a ajuns sa fie considerat una dintre primele și cele mai mari figuri ale Romantismului, unul dintre cele mai mari genii ale lumii moderne. A fost ignorat însă în mare măsură de contemporani, care îl considerau nebun, pentru că era sincer și idealist.”
Qui prodest atâta recunoaștere postumă…? Nouă, celor rămași. Nu știm dacă și lor, cei huliți la vremea profețiilor de orice natură, îndeosebi artistică, nebăgate în seamă când se manifestă. Ne place, însă, să credem, pentru liniștirea conștiinței, că da, repușii în drepturi ne văd de undeva, de sus, și că se bucură. Până una, alta, toate acestea nu fac decât să confirme – a câta oară? – că nimeni nu-i profet în țara sa.

______________________________________________________

Articol apărut în revista Agora Artelor nr. 10/2022

Foto repr.: Artsy.net