– … Și la română ce ai?
– Uh, o compunere dubioasă.
– ??? De ce, mă rog, e dubioasă?
– Păi auzi, „Prima zi de școală”.
– Și ce ți se pare în neregulă la asta? Poți să faci o compunere pe orice temă din lume!
– Și de ce n-au găsit orice altă temă din lume? Am făcut-o și anul trecut, și anul trecut trecut…
– Auzi…
– Ție ce ți se pare că poți să scrii nou??
– Dar e foarte simplu! Nu trebuie să scrii musai ceva nou. Ce reprezintă pentru tine prima zi de școală?
– … Sincer?
Aici rămân puțin pe gânduri. Știam prea bine părerile copilului meu despre școală în general și nu aș fi pornit pe calea asta. În clasa a patra le avea deja formate, fiind la a cincea învățătoare și la a doua școală, la care l-am mutat din cauza celei de-a patra învățătoare, cu care nu s-a putut „lupta” pe niciun front. Afară se întunecase și mai erau și alte teme, la alte materii, de efectuat.
– Nu, răspund, lasă sinceritatea, hai să facem tema!
– Adică să mint.
– Nițel, zâmbesc eu strâmb. Știi doar că scopul scuză mijloacele.
– Bine, dar care-i scopul aici?
Iar tac câteva secunde.
– Păi…
– Să nu mă iei cu notele…
Momentul de cotitură, inevitabil de altfel, venise. Trebuia să aleg – iar… – dacă intram în jocul lui sau făceam – iar… – elogiul stereotipiei.
– Începi și tu cu „Vacanța de vară s-a terminat”.
– E cam stupid.
– Bine, perfect, atunci exprimă-te altfel! Că tocmai ăsta e rostul compunerii.
– M-aș exprima, dar nu-mi place tema. Și nici sincer nu pot să fiu.
– Nu poți și tu să scrii că abia așteptai să îți revezi colegii?
– Nu, că nu mă bucur că-i văd pe X și pe Y, că-s răi. Mă bucur de A și de B, dar cu ei m-am văzut și în parc, toată vara, deci ce e nou aici?
Oftez din rărunchi. Mai ales că știam ce urmează.
– Apoi scrii, mă prefac eu că n-am auzit perorația dinainte, ce mult te bucuri c-o revezi pe doamna…
– Hm, pufnește copilul, de data asta chiar da, dar la celelalte doamne nu m-am bucurat deloc. Și, dacă nu ne-ar da teme, aș iubi-o de tot pe doamna de acum!
– Bun, îl ignor iar, mai scrii vreo două, trei rânduri și apoi închei cu „abia aștept să învăț ceva nou”, bla, bla, pricepi tu.
Mă prefac că am de spălat vase și altele, ca subiectul să pară încheiat. Mai mormăie una, alta, se sucește, se răsucește. Ceva tot nu-i dădea pace.
– Dar de ce mă înveți să nu mint, dacă în compuneri trebuie să mint?
– Ok, clachez eu într-un final, uite cum facem: pe noi, părinții, să nu ne minți niciodată, dar la școală poți să mai minți din când în când. Ca acum, ca să-ți faci odată afurisita aia de temă…!
Tonul îmi creștea treptat, așa că trebuia găsit ceva să dezamorseze situația. Cum simțul umorului e vital, fac o ultimă încercare…
– Copile, știi ceva, cât vorbirăm noi aici, aiurea, scriai deja câteva rânduri, treceam la altele și până acum terminam deja totul!!!
…………………………..
Într-un târziu luptele seculare care au durat o bună parte din după-amiaza aceea de toamnă și de început de an școlar s-au încheiat și am găsit, în cele din urmă, compunerea aceasta pe caiet, pe care am păstrat-o, ca să nu uit clipa. Și trecerea anilor, odată cu care copilul a devenit din ce în ce mai greu de manipulat în favoarea stereotipiei…

_________________________________________________________________

Foto repr: model de compunere „eminentă” de pe brainly.ro