Atenție: Textul de mai jos este o incursiune modestă și ocazional amuzantă, în argou. Citiți pe propria răspundere.
Pentru partea argotică, autoarea – Jo (Film.Serial) – a folosit Dicționarul de argou al limbii române de George Volceanov, apărut la Editura Niculescu, în 2006.

Agamemnon Stoicescu se trezi binedispus. Se duse la baie și elimină un jet constant puternic, semn că operația de prostată fusese reușită. După ce se primeni, merse în bucătărie și-și prepară cafeluța obișnuită, pe care o bău din ceșcuța cât un degetar din serviciul primit la nuntă, de la o mătușă cu simț artistic, în urmă cu aproape patruzeci de ani. Examină cerul și constată cu satisfacție că era înnorat, semn că va fi o zi mai puțin geroasă, prielnică activității de teren pe care și-o propusese. N-ar fi total exclus să ningă mai târziu. Va trebui să plece măcar cu un sfert de oră mai devreme spre Operă, să fie sigur că ajunge înainte de începerea spectacolului. După un mic dejun frugal se așeză la computer și începu să editeze dicționarul de argou la care lucra serios de când ieșise la pensie, dicționar în care adunase toate notițele făcute de-a lungul anilor, de îndată ce auzea cuvinte argotice în tramvai, la coadă la alimentara sau mergând pur și simplu pe stradă. Pe la ora zece primi un telefon:
– Alo, casa Stoicescu, se prezentă el.
– Bună, tati. Ce mai faci?
– Bună, Căprioară. Mă bucur să te-aud. Ce să fac? Lucram la dicționar. Tu?
– Tocmai am ajuns la facultate. Nu-i foarte frig afară, dar parcă stă să ningă. Poate ar fi bine să iei umbrela când pleci la spectacol.
– Da, da, am văzut și eu norii aceia parcă pogorâți dintr-o poezie bacoviană. Așa am să fac. Mulțumesc de sugestie. Îmi pare rău că nu poți veni și tu cu mine.
– Și mie mi-ar fi făcut plăcere, dar trebuie să predau referatul pentru doctorat până săptămâna viitoare și încă mai am de lucru la el.
– Știu, știu! Spor la lucru îți urez.
– Mulțumesc, tati. Și ție vizionare plăcută. Te pup.
– Te iubesc, Căprioară. Mulțumesc de telefon.
– Și eu te iubesc, tati. Ai grijă de tine.
Hariclea Stoicescu, nume de alint Căprioara, avea patruzeci de ani, era înaltă și deșirată, cu un chip neremarcabil, cu excepția ochilor blânzi și inteligenți. Agamemnon era mândru de fiica lui. Era doctor în fizică, iar acum lucra la al doilea doctorat, în domeniul filozofiei. Nu avusese noroc în dragoste și nu mai spera la nepoți. Puțini bărbați apreciază o minte sclipitoare. Majoritatea preferă o femeie cu forme, adică cu balcoane și buci, reveni Agamemnon în lumea limbajului colorat, din care îl scosese fiica lui, pentru câteva clipe.

*

În aceeași dimineață, câteva blocuri mai încolo, Dorin Enache, zis Șișu de fentă, fu trezit de zgomotul instalației de apă de la vecinul de sus. Întredeschise pleoapele înciudat și dădu cu ochii de o chică blondă. Suzy! Își aminti el cu un zâmbet satisfăcut. Încă nu se obișnuise cu noua lui colocatară, dansatoare exotică la clubul unchiului său. Lina Panghele, nume de scenă Suzy, era moldoveancă de dincolo de Prut, fiica cea mai mică a unei familii sărace, dar cinstite. Tot liceul se uitase cu jind la țoalele de firmă și bijuteriile colegelor de clasă și-și jurase să atingă bunăstarea materială într-un fel sau altul. Plănuise împreună cu o prietenă să meargă la Seul să se prostitueze pe bani adevărați, dar, în clasa a douăsprezecea, prietena rămase borțoasă, iar Lina se văzu nevoită să-și îndeplinească visul singură. A doua zi după împlinirea vârstei de optsprezece ani, plecă în lume, cu escală la București să învețe meserie și să-și îmbunătățească engleza. Nu întâmpină niciun obstacol în găsirea unui post de stripperiță. Înaltă, subțire, blondă, cu ochii de culoarea cerului înainte de furtună, Lina era frumoasă ca un înger. Asta până deschidea gura:
– Închide apa, muistu’ dracului, strigă ea cât putu de tare. Puțin respect pentru oamenii muncii din schimbul trei.
Dorin zâmbi amuzat. Ca mâna dreaptă a unchiului și șef al securității clubului, avea acces la camerele de luat vederi din separeurile unde fetele ofereau, la cerere, dansuri din buric și alte servicii, clienților cu dare de mână. Știa, deci, că Suzy muncise la greu noaptea trecută. Amintirea mișcărilor lascive ale fetei îi alungă somnul cu desăvârșire. Dădu s-o îmbrățișeze, dar ea mormăi somnoroasă și se întoarse pe partea cealaltă. Dorin se ridică din pat și merse spre fereastră. Hmm, o să ningă azi, gândi el scărpinându-și testiculele. Fraierii îndrăgostiți își vor duce iubitele în parc, la o plimbare romantică, în loc să vină să danseze în club. Merse la baie și în timp ce se spăla pe dinți își admiră desenele de pe brațul stâng. Avea tatuate o siluetă feminină cu sâni proeminenți, o ancoră și un cuplu angajat într-o activitate sexuală atât de explicită, încât artistul ar fi făcut bine să-l sfătuiască să-și tatueze imaginea pe fund. Ajuns în bucătărie, apăsă pe butonul filtrului pregătit de aseară, scoase din dulap stacana din care bea de obicei cafeaua și, în așteptarea licorii dătătoare de energie, rememoră activitățile zilei: în prima parte a zilei avea să se ducă măcar o oră la sală, apoi prânzul, iar după-amiază urma să aibă o „discuție” cu furnizorul de vinuri, la cererea expresă a unchiului, nemulțumit de poșirca sosită cu ultimul transport. Era deja mai mult apă chioară, iar dacă barmanul îl boteza la rându-i… Trei ouă ochiuri și cinci cabanoși mai târziu, Dorin era gata să-și înceapă ziua.

*

Agamemnon lucră cu spor încă o oră, după care decise că ar fi bine să încheie dacă voia să iasă pe teren. Își încălzi meniul vegetarian la care aderase, vrând-nevrând, după sperietura cu angina pectorală de astă vară și se sili să mimeze plăcerea. După ce spălă vasele, se înfofoli bine și porni la drum. Luă autobuzul 117 de la Piața Unirii. Se așeză pe un scaun mai în spate, pentru a avea o privire de ansamblu asupra întregului autobuz și îți pregăti carnețelul și creionul. La stația 11 iunie se urcă un grup gălăgios de elevi de la Liceul Dinu Lipatti. Agamemnon ciuli urechile. Tema conversației era profu de mate, care voia să scoată din toți ingineri, spre indignarea tuturor celor prezenți. La intersecția de la Piața Chirigiu, se opri la semafor alături de autobuz, un BMW din anii ’90, cu casetofonul dat la maximum: manele, ce altceva?
– Băăă, ce tigaie are bombardierul ăsta! râse unul din băieți.
– Măcar n-are gusturi rele în materie de muzică, remarcă o fată din grup și începu să danseze din buric în ritmul muzicii, urmată, ca la comandă, de celelalte două fete.
De îndată ce se făcu culoarea verde, BMW-ul demară în trombă, lăsând în urmă autobuzul care porni greoi ca o gospodină încărcată cu plase de la piață. Agamemnon notă repede: tigaie – automobil marca BMW din anii 90. Bombardier – șoferul unui astfel de autovehicul, care ascultă muzica dată la maximum. Pe drumul de întoarcere mai notă un termen argotic: spălătuci – diaree rebelă, dedus din conversația pe teme medicale a unor doamne îmbrăcate colorat. Bucuros că escapada în Ferentari fusese fructuoasă, Agamemnon se grăbi acasă să ciugulească ceva înainte de incursiunea în lumea magică și strălucitoare a operei.

*

În drum spre sală, Dorin o lăsă pe Suzy la coafor. După două ore de tras de fiare i se făcu o foame năprasnică. Intră în McDonald’s-ul de vizavi și comandă două Big Mac-uri, două porții mari de cartofi prăjiți și un milkshake de ciocolată. Turnă ketchup din belșug peste cartofi, își asezonă Big Mac-urile cu câte două pachețele de maioneză, unul de piper și unul de sare, ceea ce ar fi stârnit groaza oricărui internist. Zece minute mai târziu, Dorin se linse pe degete satisfăcut, sorbi cu zgomot ultimele picături de pe fundul paharului de milkshake și plecă să rezolve următorul punct de pe ordinea de zi. Când ajunse în apropierea locației, îl zări pe samsarul de vinuri că tocmai iese din sediu și se îndreaptă spre parcare. Trase pe dreapta rapid, trânti portiera mașinii, din doi pași îl ajunse din urmă pe samsar și-i cuprinse gâtul într-o strânsoare ca de menghină. Cine i-ar fi văzut din spate ar fi zis că sunt doi vechi prieteni sprijiniți unul de altul. Din față, priveliștea nu era de bun augur pentru samsar, care de-abia putea să respire.
– Ia zi, Traiane, ce vin mi-ai trimis? Poșircă am comandat eu?
Traian îi făcu semn că nu poate să vorbească, iar Dorin mai slăbi din strânsoare.
– Domnu Șișu, am comandat ce mi-ați cerut. Nu știu ce s-a întâmplat…
– Nu mă mai domni atâta, că nu ține. Vreau vinul meu ieri. Ce mă freci la melodie cu explicații și alte alea?
– Trebuie să fie o neînțelegere la mijloc. O să mă interesez la furnizorul meu…
– Mă, puțopalmistule, te sparg la fildeși, mă! îl amenință Dorin, strângându-l din nou, de se făcuse bietul om roșu ca racul la față. N-auzi că nu mă interesează ce faci? Să-mi trimiți vinul pe care l-am plătit. Jar mănânci! Auzi?
– Da, da! Rezolv. Fără grijă.
Satisfăcut de privirea îngrozită a samsarului, Dorin porni cu pas vioi spre BMW-ul parcat aiurea în curbă. Urcat din nou la volan, deschise radioul pe Radio Expert, își consultă ceasul și decise că avea timp să tragă un pui de somn înainte de ora la care mergea de obicei la club. Se duse acasă și după ce își tăie două felii generoase de pâine pe care le unse cu unt și cu magiun de prune făcut de tanti Olga, se dezbrăcă și se băgă în așternuturi fără să pună ceasul să sune. După patru ore, în loc de două, cât își propusese, Dorin sări ca ars din pat, își dădu la repezeală cu apă pe față, se îmbrăcă, se sui în BMW și, în ritm de manele, îi dădu blană spre club.

*

Agamemnon ieși binedispus de la Operă. Montarea era aceeași de ani întregi, dar muzica lui Rossini avea darul să-l umple de voioșie. Ningea pașnic, iar noaptea era atât de feerică încât hotărî să nu meargă cu metroul, ci cu autobuzul spre casă. La Unirii schimbă autobuzul 104 cu 313, care veni neașteptat de repede pentru ora târzie și, în curând coborî la stația din apropierea blocului. Între timp ninsoarea se întețise, iar pe partea parcului, neobstrucționat de clădiri înalte, vântul bătea destul de tare. Dar Agamemnon îl înfruntă cu hotărâre, animat de acordurile cavatinei lui Figaro. La trecerea de pietoni încetini pasul, de teamă să nu alunece. Dintr-odată îi ajunse la urechi o melodie supărătoare. Agamemnon se opri și dădu iritat din mână, de parcă ar fi vrut să alunge o muscă insistentă. Doi pași mai avea până la trotuar, când fu orbit de farurile unei mașini care apăruse de niciunde și nici gând să încetinească măcar. Agamemnon încercă să se ferească, dar se dezechilibră, se învârti în jurul propriei axe, înregistră marca autovehiculului care deja dispărea în zare, apoi căzu și se izbi cu tâmpla de bordură. „A naibii tigaie”, fu ultimul lui gând înainte să-și dea ultima suflare.

*

Ajuns la club, Dorin îi dădu geaca de piele neagră unei chelnerițe și mătură cu privirea încăperea mai aglomerată decât se aștepta. Pe trei platforme puternic luminate, dansatoarele exotice cu sânii goi, mergeau țanțoș pe tocurile cui, se ondulau la bară și-și expuneau în fel și chip părțile intime, spre entuziasmul bărbaților din jur. Marin – celălalt Gigi Mușchea și ginerele unchiului în același timp – îi făcu semn către un tip mai exaltat decât ceilalți, care tot încerca să atingă o dansatoare. La un moment dat, în ciuda cantității impresionate de alcool ingerate, reuși să se suie pe platformă și se lipi de stripteuză într-un dans stângaci. Din doi pași, Marin fu pe scenă, îl prinse de braț și încercă să-l îndepărteze. Bețivul se smulse din strânsoare tocmai când Dorin se apropia și-l pocni cu cotul drept în nas. Lui Dorin îi dădură lacrimile de durere, dar ignoră senzația și-l ajută pe Marin să-l scoată afară pe recalcitrant. Aerul rece îl trezi întrucâtva:
– Mi-e rău, apucă să bolborosească, înainte să verse pe adidașii lui Marin și să se așeze pe bordură cu capul în mâini.
Când îi aduse nota de plată a scandalagiului, barmanița îi întinse un șomoiog de șervețele să-și oprească sângele care deja îi păta tricoul. Dorin scoase din portofelul clientului exact suma de pe bon plus 10 % bacșiș, puse în locul banilor bonul și o notă referitoare la ciubuc, îi luă iPhone-ul, i-l activă cu amprenta și i-l întinse lui Marin cu indicația să-i cheme un Uber și să-i dea șoferului zece lei cu rugămintea să aștepte până intră în locuință.
Dorin petrecu restul nopții cu o pungă de gheață pe nas și amorțindu-și durerea cu whisky după whisky. La ora două, când Suzy termină programul, se suiră amândoi într-un Uber și merseră acasă.
Când se trezi de dimineață, Suzy îl găsi pe Dorin uitându-se la bibliotecă cu o privire tâmpă.
– Ce faci acolo? îl întrebă.
– Ăăă, caut ceva de citit? îi răspunse Dorin, mai mult interogativ decât afirmativ.
– Trei pași la dreapta, îl îndrumă Suzy, deschide ușița aia. Dorin se execută și descoperi mini-barul camuflat în bibliotecă.
– Ia zi, ce vrei să citești? Johnny Walker, Bacardi, Smirnoff? Vișinata de la coana Olga nu, că-i prea dulce. Chivas Regal? Cinzano?
– Mai bine beau o cafeluță și iau o aspirină că mă doare capul.
– Cafeaua e gata, îl anunță Suzy. Îți aduc imediat o aspirină și o pungă de gheață pentru nas. Poate ar fi bine să mergi la doctor să nu fie rupt.
– Sunt sătul de doctori, replică el spre surprinderea lui Suzy. Las’ că n-am nimic.
Dorin se duse la bucătărie, deschise dulăpiorul și alese cana cea mai mică pe care o găsi. Se uită nedumerit la ea preț de câteva secunde, o puse la loc și luă stacana din care bea de obicei cafeaua. Își îndulci cafeaua cu miere, luă o gură și se strâmbă la gustul nefamiliar. Plescăi din buze, decise că nu-i chiar așa de rea și se îndreptă spre fereastră. „Ce cer formidabil”, gândi el. „Parcă-i un tablou de Turner.” Scutură din cap nedumerit: „Turner? Pe ăsta de unde l-am scos?”
Dorin învârti micul dejun în farfurie fără poftă, luă două-trei înghițituri și aruncă restul la coșul de gunoi. „Trebuie că-l doare rău”, concluzionă Suzy. Pe la ora 12:00 sosi Marin cu cheile de la BMW-ul pe care-l adusese de la club. Încercă să glumească pe tema celor întâmplate noaptea trecută, dar, văzând că Dorin e morocănos, refuză cafeaua oferită de Suzy și plecă în treburile lui. Mai târziu, încercând să-l înveselească, Suzy propuse să meargă la McDonalds pentru masa de prânz, sugestie întâmpinată cu un licăr de interes din partea lui Dorin. Se suiră în BMW și Suzy dădu drumul la radio. Interiorul mașinii fu inundat ca un val ucigaș, de o manea asurzitoare.
– Ah, nu! protestă Dorin. Mă doare capul.
Butonă radioul până găsi un post care difuza muzică clasică.
– Aha, înțeleg. Vrei să mă ia și pe mine durerea la mansardă.
– Dă-i o șansă, s-ar putea să-ți placă, o rugă el, iar ea tăcu resemnată.
Când parca în fața restaurantului McDonald’s, se auzi vocea crainicei: „Ați ascultat Sonata Nr. 2 opus 35 în Si bemol minor, de Frédéric Chopin, mai bine cunoscută sub numele de Marș funebru. În continuare…” Dorin închise radioul și dădu să coboare. Suzy izbucni în râs:
– Mooor! Auzi, marș funebru! Cinci zile o să râd cu fetele pe tema asta, spuse ea printre hohotele de râs.
Dorin zâmbi roșu la față, dar nu spuse nimic. Intrară în McDonalds ținându-se de mână. Dorin comandă un Big Mac, iar Suzy o salată. Suzy îi oferi două cutiuțe de maioneză pentru Big Mac, dar Dorin refuză:
– Maioneza nu face bine la colesterol, o școli el.
Luă o gură din Big Mac și oftă de plăcere:
– Mmm…, ce bun e. Nu vrei și tu unul?
– Nuuu. Ăsta se depune imediat. Vrei să nu-mi găsească clienții fofoloanca de osânză?
Dorin roși, dar nu comentă. Restul mesei decurse în tăcere, întreruptă din când în când de sunetele de plăcere ale lui Dorin, care era încântat de parcă nu mai mâncase în viața lui un Big Mac. În drum spre salonul de cosmetică unde Suzy avea programare pentru o epilare braziliană, fata întrebă:
– Apropo, am vorbit cu mama ieri. Zicea că-mi trimite un pachet de Crăciun. Vii cu mine la poștă când sosește?
– Sigur, răspunse Dorin.
– Hai, te rooog, insistă Suzy care se aștepta la o negociere serioasă.
Apoi își dădu seama că răspunsul fusese afirmativ și spuse uimită:
– Ah, mersi. Ești un dulce.
Îl sărută pe obraz și coborî iute din mașină, înainte să se răzgândească.
Chiar atunci, lui Dorin îi sună mobilul.
– Ce faci, Dorinele?
– Bună ziua, unchiule. Bine, ce să fac?
– Am auzit că a fost tămbălău aseară la club.
– Ah, da, unul din obișnuiții stabilimentului în stare de ebrietate s-a comportat neadecvat. Dar l-am pus împreună cu Marin într-un taxi și îmi închipui c-a ajuns cu bine acasă.
– Eu am auzit că era beat mort, a încercat să pipăie țâțele unei fete și ți-a tras una de ți-a dat borșul. Apoi a dat la boboci pe încălțările lui Marin.
– Ei, da, am sângerat abundent, dar nasul nu-i rupt. M-am ales doar cu o echimoză.
– Ce-ai pățit?!!!??
– M-am ales cu o ștampilă, îi traduse Dorin. Hazardurile meseriei, ce să-i faci. Nu trebuie să fii îngrijorat. Marin, însă, va trebui să-și cumpere alți pantofi.
– Ha, ha! Îmi pare rău că pierdui întreaga distracție. Ia zi, ai vorbit cu Traian?
– Da. Am avut un tête-à-tête cu el ieri.
– Ce-ai avut? Întrebam dacă ai rezolvat cu vinul.
– Sigur. Am discutat cu Traian și zicea că-i vorba de o disensiune între el și furnizor.
– Mare gargaragiu Traian ăsta. I-ai zis că vor fi repercursiuni.
– Repercusiuni, îl corectă Dorin fără să gândească prea mult.
– Ce-ai, mă? Ești beat la ora asta? Asta am zis și io. Sau te-a lovit ăla la meclă mai rău decât zici? Și cum a rămas cu Traian? Sper că l-ai burdușit bine.
– Da și i-am spus că o să-și îmbogățească odontologul dacă nu rezolvă.
– Pe cine?
– Dentistul.
– Aha! Pe asta n-am mai auzit-o. Bună rău. Hă! Hă!
– Oricum, a rămas că primim vinul pe care l-am comandat cât de curând.
– Așa, așa. Foarte bine. Sper să-ți treacă ștampila până la masa de Crăciun. Să n-o vâri pe mătuș-ta-n sperieți.
– Nicio grijă. Se retrage contuzia până atunci. Mulțumesc pentru solicitudine.
– Ăăăă… Da, da! Bine! încheie Costel brusc convorbirea, așa cum o începuse.

*

Cu câteva zile înainte de Crăciun, Hariclea intră în oficiul poștal și se așeză la coada interminabilă cu un oftat resemnat. Gândul îi fugi la teza de doctorat și la bibliografia pe care o mai avea de parcurs, apoi se întrebă ce să gătească în week-end, ascultă ușor iritată problemele în dragoste ale fetei din fața ei, relatate la telefon, cu voce tare, probabil unei prietene, își propuse ca mai târziu să-l sune pe tata, apoi, cu o înțepătură ascuțită în inimă, își aminti. Alungă tristețea din suflet concentrându-se pe meniul de a doua zi și lista de cumpărături aferentă. Când, în sfârșit, îi veni rândul auzi din spate: „te iubesc, Căprioară”. Hariclea înlemni. Ochii i se umplură instantaneu de lacrimi, bâigui o scuză către funcționara uimită și ieși în fugă din oficiul poștal. Suzy, deoarece cui altcuiva să-i fi fost adresată declarația neașteptată, tresări nemulțumită, iar cum Dorin nu-i schimbase cu nimic planurile și nu însemna pentru ea nimic altceva decât o escală în drum spre traiul îndestulat la care visa de câțiva ani încoace, hotărî s-o dea pe glumă:
– Aaah, știam eu c-o să te plictisești la un moment dat de poziția misionarului. Diseară mă pun capră pentru tine.
Îl trase mai aproape și-i șopti la ureche toate „caznele” la care urma să-l supună și, spre încântarea ei, constată oarecum cu surprindere că Dorin se făcuse la față roșu-sfeclă.

*

Olga Enache era femeie cu frica lui Dumnezeu. Știind că soțul, nepotul și, mai nou, ginerele făceau lucrătura diavolului pe Pământ, băga acatiste în fiecare duminică și făcuse donații atât de substanțiale parohiei de care aparținea, încât preotul montase o plăcuță de alamă cu numele ei, lângă strana din dreapta iconostasului, care fusese recondiționată prin generozitatea ei. La asta se adăuga faptul că-l crescuse pe Dorin ca pe fiul ei, de la vârsta de doisprezece ani, când își pierduse părinții într-un accident de mașină. Spera ca prin aceste fapte bune să atenueze întrucâtva afacerea păcătoasă în care investise soțul banii câștigați de tatăl ei din negoț cinstit. Avea două fiice: Mirabela, mai mică cu patru ani decât Dorin, înaltă, frumoasă, dar nu neapărat un exemplu de inteligență, măritată cu Marin și Natalia, născută prematur în noaptea în care primise vestea decesului cumnaților. Natalia, acum în ultimul an la liceu, era micuță, negricioasă, purta ochelari cu lentile groase, dar era isteața familiei. Îi plăcea cartea și era prima din clasă, iar după ce Dorin, îmbrăcat cu un tricou mulat pe mușchii lucrați, venise s-o ia de la liceu cu BMW-ul lui de vreo două ori, nu mai îndrăznea nimeni s-o numească aragaz cu patru ochi.
În casa familiei Enache era mare forfotă. Crăciunul bătea la ușă și mai erau atâtea de făcut. Coana Olga, ca un general de armată îi dirija pe toți. Pe Mirabela o trimisese la mall pentru ultimele cumpărături. Marin n-avea altă misiune decât să care sacoșele și să conducă mașina. Natalia dădea cu aspiratorul în sufragerie, Costel urcase în pod să aducă decorațiunile pentru brad. Profită de momentul de liniște să-l sune pe Dorin.
– Ce faci, Dorinele?
– Bine. La voi cum e? Aveți nevoie de mine?
– Nu, nu, totul e sub control. Ultimele pregătiri, de mâine începe crăpelnița. De-abia aștept. Uite de ce te-am sunat: să nu cumva s-aduci vreo farfuză la masa de Crăciun.
– Îmi închipui că te referi la Suzy. De unde și până unde vituperarea asta? Eu aș fi numit-o fluture de noapte, dar în fine.
– Oricum i-ai zice, tot curvă rămâne. Mie puțin îmi pasă. Doar nu bagă mâna în buzunarul nimănui. Fraierii aruncă cu bani în ea. Dar Olga… De Paște, de Crăciun și de Sfinții Împărați Constantin și Elena se face că nu știe cu ce ne ocupăm. Doar știi cum e mătuș-ta.
– Dimpotrivă. O știam pe tanti Olga munificentă.
– Auzi!? Știi ce? Să n-o vorbești de rău pe mătuș-ta care te-a crescut de când erai un țânc. Las-o pe fidanță acasă. Ori vii singur, ori nu vii deloc. Am zis!
Și, fără să-și ia la revedere, Costel întrerupse convorbirea telefonică.

*

Coana Olga se întrecuse pe sine cu masa de Crăciun. Cu ajutorul de netăgăduit al lui Costel, preparase salată de boeuf, tobă, lebăr, piftie, sarmale, cârnați și friptură de porc, piure de cartofi și murături, iar la desert cozonac. Toate udate cu vin de la țară și palincă de la o prietenă din Ardeal.
Când sosi Dorin cu un buchet mare de flori pentru coana Olga, casa răsuna de manele. Nici nu trecu bine pragul, că auzi vocea lui tanti-sa:
– Mirabela, pune niște colinde, mamă. Măcar de Nașterea Domnului să fie altă atmosferă. M-am săturat de muzicile ăstea parcă am fi la nuntă. Bine ai venit, Dorine. Mi-ai adus flori?! se minună ea. Natalițo, umple vaza albastră cu apă și pune florile acolo, între platoul cu mezeluri și piftie. Acum, că suntem cu toții, hai să ne-așezăm la masă.
Nici nu apucă coana Olga să sfârșească rugăciunea de mulțumire, că Dom Costel se apucă gospodărește să onoreze bucatele, pe care le uda din belșug cu vin, să alunece mai bine. Și Marin, mereu flămând, înfuleca de parcă n-ar mai fi mâncat nimic de trei zile.
– Marinică, ușurel, mamă, că te îneci, îl temperă coana Olga. Și vezi că dai frimituri pe jos.
– Firimituri, o corectă Dorin automat.
– Râde ciob de oală spartă, îl luă la mișto Natalia, cu gândul la nenumăratele ocazii când măcelărise el însuși ortoepia limbii române.
– Ai dreptate, Nati, apoi către coana Olga: Iartă-mă, tanti. Sunt aici în casa și la masa domniei tale și mă port ca un filistin.
– Daaa, ești de-a dreptul futil, nu-l iertă Natalia.
– Ai argumente irefutabile în acest sens? o contracară Dorin cu un licăr amuzat în ochi.
– Ia, vă rog! Fără măscări la masa de Crăciun, îi admonestă coana Olga pe amândoi.
– Ce făcuși, frăție? Te-ai apucat să citești DEX-ul pe tron? râse Natalia.
– Natalia, ascultă de mama și lasă prostiile, interveni dom Costel.
Natalia plecă ochii în farfurie, înăbușindu-și cu greu un hohot de râs. De-ar fi fost și Dorin la fel de înțelept.
– Constat cu surprindere că nu prea mă fac înțeles în ultimul timp. Mai mereu trebuie să-mi reformulez spusele.
– Chiar mă întrebam dacă nu te injectezi în venă mai nou, comentă dom Costel. Parcă vorbești în dodii și mă enervezi de numa-numa. Sau te-ai apucat să tragi la măsea? Vezi că și tac-tu apucase pe calea asta și știi foarte bine cum a sfârșit. Și-a mai luat-o și pe biata maică-ta după el.
– Costele, acu’ nu mai dezgropa și tu morții.
Costel, pilit bine de tot, bătu cu palma în masă:
– Sunt acasă la mine, zic ce vreau!
Se uită amenințător de jur împrejurul mesei, dar nimeni nu îndrăzni să-l contrazică. După un moment de tăcere stânjenitoare, Marin se adresă neveste-sii:
– Dă și mie niște piure.
Mirabela se grăbi să-l servească și toată lumea reluă înfruptarea din bucatele alese. Un timp nu se mai auzi decât clinchetul tacâmurilor și din când în când râgâitul satisfăcut al lui dom Costel. După a doua felie de cozonac, dom Costel sorbi și ultima picătură de vin din pahar și se bătu pe burtă:
– Phii, ce-am mai mâncat.
– Ești un adevărat epicurian, unchiule, remarcă Dorin, cu gândul să-i facă un compliment.
– Epi-ce?!!! se burzului dom Costel. Curu’ mă-tii de golan. Mă jignești în casa mea?!
Și nici una, nici două îi înfipse cuțitul de desert în ochiul stâng. Dorin dădu să se ridice, dar se prăbuși la loc pe scaun, iar capul îi căzu în farfurie, pe felia de cozonac mâncată pe jumătate. Dom Costel se trezi instantaneu și începu să plângă:
– Olguțo, ce-am făcut? Scapă-mă, Olguțo.
Văzând că soțul se înmuiase ca o cârpă, coana Olga luă hățurile în mâini, ca de obicei când se ivea o situație de criză:
– Mirabela, încetează cu smiorcăitul. Du-l pe taică-tu sus în dormitor și bagă-l în pat. Natalia, du-te la bucătărie și pune de-o cafea pentru toți. Marine, tu vino cu mine.
După ce scoase cuțitul din ochiul lui Dorin, îi înfășură capul într-un prosop, apoi într-un sac de gunoi. Îl îmbrăcară cu geaca de piele și-l încărcară în portbagajul BMW-ului. Marin trecu la volan și, urmat de coana Olga în mașina lui dom Costel, luară drumul Transfăgărășanului. Îl aruncară pe Dorin într-o râpă, apoi Marin abandonă BMW-ul și se întoarse cu coana Olga la București. Conveniseră cu toții să nu mai discute vreodată despre cele întâmplate. După Anul Nou urmau să-l dea dispărut. Varianta oficială era că, după masa de Crăciun, Dorin plecase la munte să petreacă restul sărbătorilor și nu se mai întorsese.

*

Pe la sfârșit de mai, într-o zi neobișnuit de călduroasă, propice pantalonilor scurți și topurilor decoltate, un grup de elevi de la un liceu din Brașov plecă în drumeție. La un moment dat, una dintre fete se trase la marginea potecii să-și facă un selfie cu o tufă de mure, iar în spate cerul albastru. Fata se dezechilibră și alunecă pe grohotiș în prăpastie, direct în ceea ce ar fi fost brațele lui Dorin, dacă animalele sălbatice nu i-ar fi împrăștiat membrele. Când echipa de salvamontiști ajunse la ea, fata urla nu de spaima tigvei care rânjea la ea, nici de durerea piciorului rupt, ci de groaza pierderii iPhone-ului plin de fotografii care nu apucaseră să fie postate pe Facebook.

*

Hariclea Stoicescu era la cimitir pentru parastasul de șase luni al tatălui. După slujba de la biserică, venise cu niște pachete, pe care le împărțise nevoiașilor, obișnuiți ai cimitirului. După ce puse în apă florile pe care le cumpărase și aprinse câte o lumânare la mormintele părinților, se pregăti de plecare. Aleea care ducea la poarta cimitirului trecea pe lângă capelă. Impresionată de bocetele neconsolate ale unei femei mai în vârstă, probabil mama celui din sicriul închis, Hariclea șopti „Condoleanțe” către grupul de persoane îndoliate, fără să se adreseze cuiva în mod special, apoi își continuă drumul. Dom Costel se uită lung după femeia distinsă. Coana Olga se opri brusc din bocit, îl înghionti și-i șuieră la ureche:
– Ce faci, Costele?! Nici la cimitir nu le lași în pace pe muieri?
– Nu, draga mea. Știi doar că apreciez femeile venuste. Numai că doamna mi s-a părut vag familiară.
– Familia ta e aici, Costele, nu te mai uita aiurea, îl dojeni ea, apoi dădu cu ochii de preotul care se apropia de ei: Săru’ mâna, părințele, îl salută coana Olga smerită.
– Bună ziua. Văd că au venit mulți oameni să-l petreacă pe ultimul drum pe Dorin.
– Da, interveni dom Costel. A fost un tânăr inteligent, de o înaltă probitate morală, cu un fler inefabil pentru afaceri. O pierdere genuină pentru industria ospitalieră. A fost un prieten adevărat pentru tinerii din generația lui, iar pentru noi a fost ca un fiu, respectiv frate pentru fiicele noastre. A lăsat în sufletele noastre un gol ce nu va fi umplut niciodată.
Popa, care-l știa pe Dorin de mic, de când îl târâia coana Olga la biserică în fiecare duminică și-i lăsase impresia unui mardeiaș oarecare, ridică o sprânceană incredulă, dar nu comentă. Auzise altele și mai și la viața lui. În plus, despre morți numai de bine.
– Dumnezeu să-l ierte, spuse el sfătos, înainte să meargă mai departe.
În drum spre fruntea cortegiului funerar, popa dădu cu ochii de Firică, șeful lăutarilor, care dădea mărunt din buze.
– Ce-i cu tine, Firică? De ce ești așa încordat? Doar nu-i prima ta înmormântare.
– Săru’ mânușițele, părinte. Problema e că ne-a pus dom Costel să învățăm după ureche o melodie nouă.
– Ce melodie?
– Marșu’ funebru a lu’ unu, Șopan.

(Nota mea: antologia despre tigaie e trecută de jumătate; cîteva texte și gata – pe care le aștept de la orice doritor, în orice formă lirică, epică sau dramatică. Revin cu subiectul zilele următoare, acum să ne bucurăm de povestea lui Jo!)

Foto repr: Facebook, pagina „Ascult manele la trei noaptea”