Printre conceptele cu care ne naștem și cu care trăim, de obicei, până la adânci bătrâneți, dar nu neapărat (ca) într-un basm, deși de acolo provin, sunt și acelea că săracul, în general, e frumos, iar bogatul – cu siguranță urât, de multe ori cele două idei constituind, în judecarea lumii de către lume, o premisă falsă, care nu este altceva decât o pre-judecată.
Evident, când afirmăm cele de mai sus nu-i avem în vedere pe săracii urbani, pe care-i dăm la o parte cu piciorul sau cu mintea când cerșesc, nu neapărat ca-n Prinț și cerșetor, un ban și care numai frumoși nu ni se par. Nici pe, să zicem, bețivul rural, care, de sărăcie lucie, își bea pe datorie mințile și mai face și nefăcute. Aceștia nu vor fi niciodată săraci frumoși, pentru că sărăcia netransfigurată poate fi foarte urâtă, urâțenia ei neavând nicio legătură cu estetica urâtului din beletristică. Nici pe omul avut, care ridică biserică cu hram la locul natal, îi încalță pe desculți, îi îmbracă pe goi sau hrănește guri înfometate, nu-l avem în vedere, mai ales dacă o face anonim. Toate acestea „se trec” la „cazuri izolate”. Excepții care – cum altfel? – întăresc regula, iar noi luăm în considerare numai ce ni s-a transmis din moși-strămoși.
Să aruncăm, așadar, o scurtă privire asupra strămoșilor. Primii oameni de pe pământ au fost fie Adam și Eva, fie două maimuțe în care s-a ivit conștiența folosirii altfel decât restul lumii vii a creierului din dotare. Erau ei săraci și frumoși? Săraci – exclus, cel puțin în cazul cuplului biblic, care, deși n-a știut-o niciodată, era extrem de bogat, stăpânind singur o împărăție care pentru noi, astăzi, încă reprezintă Graalul pierdut. Cât privește frumusețea celor doi, sintagma e, cu siguranță, o simplă idealizare. În cazul primei perechi de maimuțe gânditoare, iarăși nu putem afirma prezența frumuseții, nu pentru că nu știm despre ea, perechea, cum a arătat cu adevărat, ci pentru simplul fapt că nimeni nu-și dorește să se întoarcă la stadiul de maimuță așa cum și-ar dori să se întoarcă în Rai. Bogăția perechii bipede e și ea discutabilă – dacă maimuțele au azi ierarhii și teritorii, nu văd de ce n-ar fi avut și înainte de a se desprinde din ele ramura umanoidă.
Prin urmare, despre primii oameni, indiferent că au fost Adam și Eva sau două maimuțe fără nume, știm sigur doar că au fost… liberi. Cu adevărat liberi de orice concept, inclusiv acelea de frumos sau urât, bogat sau sărac, pe care și le-au conturat, conform unei logici elementare, ulterior, înmulțindu-se și dezvoltându-și aptitudinile. Dar asta este altă poveste.
Iată, așadar, o primă relativitate a conceptelor de frumusețe și bogăție. Ele nu sunt, evident, de sine stătătoare, nu există ca atare, ci sunt date exclusiv de interpretarea pe care dorim noi, urmașii sau contemporanii lor, să le-o dăm. Înaintând rapid în timp, grecoaicele antice, de pildă, trebuiau să fie dolofane și să aibă tenul alb, ca să fie apreciate. Renascentiștii admirau forma amplă, cu abdomen rotund și bust generos. Victorienii căutau femei plinuțe, dar cu talie subțire, pentru îndeplinirea acestui deziderat inventând faimosul corset. La începutul secolului trecut apare în scenă femeia cu siluetă incertă, fără forme de relief, pentru ca, foarte puțin mai târziu, nou-născuta cinematografie să impună din nou conturul de clepsidră – sâni și șolduri voluptuoase, talie îngustă. Trecând rapid prin super-modelele anilor ’80, generoase și ele ca forme, cu condiția, de data aceasta, să fie și atletice, s-a stabilit în cele din urmă, ca standard de frumusețe, silfida, care rezistă până în zilele noastre, când, mai nou, e completată cu diverse adaosuri medicale, mai precis comerciale, cum ar fi buze, fese sau sâni, mergând până la schimbarea culorii pielii sau a altor detalii minore: sprâncene, nas, bărbie. Sau a unui detaliu major: sexul.
După cum se observă, de-a lungul timpului aceste canoane au fost impuse sau cel puțin create artificial de cineaști, modiști ori, în cel mai bun și nepericulos caz, de artiști. De aceea relativitatea lor este atât de mare, încât nici nu mai merită demonstrată. De amintit ar fi doar că, în pofida acestei sumare istorii a frumuseții și a standardelor actuale, mulți bărbați, deși admiră ceea ce este la modă sau expun în lume o femeie-manechin, în sinea lor încă râvnesc sau sfârșesc prin a fi atraşi de străvechile forme rubensiene. Aceasta e, însă, iarăși altă poveste, în care, dacă avansăm, ne îndepărtăm prea mult de subiect.
Dincolo de frumusețea socială, există și o frumusețe intimă, personală. Altfel spus, orice om cu puțină minte și stimă de sine își va vedea părțile bune pe care le-ar avea a priori, iar chimia iubirii este încă indescifrabilă – fapt dovedit de atâtea cupluri numite vulgar „atipice”, dar reușite în fond, care fac pe privitorul ce se crede normal să se întrebe superficial: ce-o fi găsit la el/ea?
Cum nu vom afla, poate, niciodată și nici nu e treaba noastră răspunsul, să trecem la bogăție. Bogăția – desigur, cea materială – este la fel de relativă, nefiind dată nici ea ca atare, ci apărând pe măsură ce oamenii s-au răspândit și și-au perfecționat tehnicile de stăpânire asupra mediului natural sau chiar uman. Și iată-ne, astfel, într-o goană continuă, de milenii, de a avea. Dac-am ști să vrem să avem doar strictul necesar, așa cum procedează animalele junglei, care fac totul în numele supraviețuirii și perpetuării speciei, tot ar fi cinstit. Însă noi suntem superiori și am descoperit și conceptul de plăcere, pe care-l confundăm atât de nefericit cu fericirea și pe care l-am degenerat atâta, încât astăzi bogăția, confundată și ea adesea cu aceeași falsă fericire, înseamnă a deține mai mult decât celălalt.
Astfel, bogăția e tot personală și e demonstrată, la rându-i, de certitudinea faptului că un individ care a stat cu chirie într-o cocioabă va fi, cel puțin momentan, fericit când va reuși să-și ia o garsonieră în rate, în același timp cu un altul, care e nefericit că are doar o vilă cu mansardă și 100 mp de teren, pe când vecinul lui are un palat veritabil, cu o curte de 1 ha.
Cum s-a ajuns, însă, de la frumusețea și bogăția în mod cert relative, deoarece sunt stabilite în raport cu epoca dată sau cu capra vecinului, la ideea că bogatul e neapărat urât și săracul e musai frumos? Deși părea inițial un răspuns greu, spre imposibil, de dat, el vine acum de la sine. Unde întâlnim, deci, aceste concepte prestabilite? În artă. Cu precădere în arta populară și cu mare pondere în arta cultă. Or, arta, se știe, nu este o realitate propriu-zisă, ci una transpusă de către cei îndreptățiți de talentul lor să o facă, în vederea producerii de gânduri, stări, iluzii, fiori. Mai mult decât atât, conceptele comentate sunt, de obicei, raportate la genul feminin, în multe povești apărând într-un final glorios un prinț călare pe cal alb, care salvează fata frumoasă, săracă sau sărăcită de împrejurări. Unde mai pui că prințul de pe calul alb e întotdeauna frumos și bogat…
Se contrazice pe sine însuși, prin prințul cu pricina, conceptul popular de frumos sărac și bogat urât? Nu, după părerea mea, deoarece prințul bogat și frumos, cu calul alb drept accesoriu strict necesar, are un alt statut. Dacă pățaniile de până atunci, stilizate sau sublimate magic, ale fetei sărace și frumoase sunt parabole ale oricărei vieți reale, prințul pe cal alb din final reprezintă întotdeauna visul, utopia, irealul sau, mai bine zis, idealul spre care râvnim toți cei ce nu dăm de el în viața reală. El este binele care trebuie să triumfe, când vedem că legea omenească și cea divină nu iau nicio măsură de îndreptare a unei fapte sau sorți nedrepte. Atunci vine basmul, al cărui final ne dăruie, tocmai când părea că nu mai e nimic de făcut, un prinț pe cal alb care salvează fata și situația. Prințul pe cal alb, frumos și bogat, e (curios!) condamnat de povești la inexistența lui în realitate.
Lăsând și pe prinț, care merită propriul lui eseu, la o parte, de ce persistă, totuși, convingerea fermă că „Bogata-și pupă boii-n bot/Îmbătrânind cu boi cu tot”?
Dacă ne desprindem puțin de hotarele românești ale basmului și poeziei populare și aruncăm o privire prin poveștile lumii, observăm că cele două concepe se amestecă unul cu altul până la a nu le mai distinge în felul în care am pornit cu ele la drum, deși nu dispar de tot. Astfel, frumusețea și sărăcia feminine din Fata săracului cea isteață și Fata moșului și fata babei (și nu numai) ale lui Ispirescu se metamorfozează, la frații Grimm, de exemplu, în frumusețea prințeselor oropsite de soartă. În Cenușăreasa, Albă ca Zăpada și Frumoasa adormită, în prim-plan apare, iată, relația fată bogată/mamă vitregă, unde, evident, prima e cea bună (bună, nu săracă, chiar dacă ajunge sărăcită) și frumoasă, iar a doua – maștera cea rea, care nu e deloc urâtă propriu-zis, ci urâțită, cu precădere, de fapte.
În Mica sirenă a lui Andersen, Ariel e, de asemenea, prințesă. Cea mai mică și mai năbădăioasă dintre cele șase odrasle împărătești. Un fel de Prâslea, dacă vrem – și, cu Ariel și Prâslea, pășim pe tărâmul unui alt motiv de basm: al fiicei/fiului cel mic, ultimul dintr-un șir, care, nemoștenind, de regulă, nimic material, trebuie să se remarce prin calități spirituale sau aventuri deosebite.
Din același punct de vedere, al progeniturilor, dar dintr-un unghi inedit și corect, genetic vorbind, chiar dacă nu e și prea corect politic, urâțenia fizică a celor bogați poate proveni în basme și din degenerarea genealogică a acestora. Să ne amintim că au fost secole întregi și lungi în care celor cu sânge albastru nu li se permitea să se amestece cu plebea. Să nu mai vorbim de trecutul și mai îndepărtat, în care, de exemplu, la curți de faraoni se practica legal incestul, ca formă chipurile pură de perpetuare. Despre criminalitatea ideii ca atare, de puritate a unui neam sau a unei nații, ajunsă, să sperăm, la apogeul ei prin ideologia nazistă ulterioară, ca formă de urâțenie maximă, vorbesc manualele psihiatrice de specialitate. Aici se cuvin pomenite doar numeroase cazuri de cusururi fizice, chiar defecte majore, rezultate din cuplările defectuoase dintre membrii aceleiași familii, oricât de îndepărtat ar fi gradul de rudenie al protagoniștilor. Or, de la un defect fizic la complexele pe care le poate crea purtătorului său și apoi la urâțenia morală e doar un pas.
Cu cât răscolim sau învârtim mai mult preceptele de frumusețe și bogăție, implicit urâțenie și sărăcie, cu atât ne afundăm în nedeterminare. Filantropii adevărați ai lumii sunt puțini și, de obicei, și neștiuți, în schimb unul care face donații spectaculoase, umplând mass-media sau emisiunile-spectacol cu „case de vis” sau „vise la cheie”, devine automat „om bun și frumos”. Însă tot neliniștita mass-media a scormonit în jarul donațiilor publice cu tam-tam, după ce le-a ridicat pe culmi, demonstrându-le nu o dată efemeritatea. Dar și astea sunt alte povești.
Judecata populară empirică a simplificat, pare-se, totul într-o viziune primară în care cine e sărac e și bun sau frumos sau cine e bogat e și urât, chiar dacă e urâțit de răutatea care, într-adevăr, vine de multe ori de la dorința de bogăție. Cu alte cuvinte, frumusețea și urâțenia, deși sunt descrise a fi de natură fizică, tind a deveni mai degrabă însemne morale, iar, într-o determinare reciprocă, frumusețea pare dată drept compensație pentru sărăcia materială.
În concluzie, întorcându-ne la cele două concepte de la care am pornit, săraca nu e frumoasă cu orice preț și bogata nu e obligatoriu urâtă. Dacă ar fi așa, ar trebui, cu minimă rațiune, să detronăm un alt concept, și anume acela de prințesă, care, până una-alta, este de referință, săraca fiind adesea, paradoxal, frumoasă „ca o prințesă”. Urâte pot fi, deci, împrejurările în care îi pune destinul pe cei catalogați astfel, iar opoziția în care se găsesc perpetuu cele două ipostaze feminine în literatură (și nu numai) se datorează, în genere, băiatului care este pus să aleagă între ele. Alegerea e, la rândul ei, hamletiană, adică tragică în esență sau finalitate. Pe de altă parte, se înscrie cu brio în cealaltă mare opoziție universală: minte contra inimă. Și aici avem tomuri de cărți, pornind de la Ion. Blestemul pământului, blestemul iubirii, poeziile lui Goga și Coșbuc (îndeosebi, dar nu numai) până la toate baladele și cântecele populare care dăinuie sau încă se scriu și în zilele noastre. În toate acestea, așadar, un flăcău are de ales între o fată frumoasă, dar săracă, și una bogată, dar, evident, urâtă, spre care-l îndeamnă, tradițional, familia și cunoscuții bine intenționați. Cărei categorii corespunde băiatul în sine e mai puțin important, se pare, sigur fiind doar că e frumos și el, altfel de ce-ar mai stârni interes?
Ce alege flăcăul nostru…? Greu de spus, în fiecare caz în parte. Nu putem face o generalizare, așa cum a fost posibil, deși cu amendamente, la îmbinarea celor două calități sau cusururi într-o caracteristică unică și stabilă. Putem, însă, prevedea ușor desfășurarea unei alegeri greșite, cultura suburbană rezolvând, în felul ei tranșant, această dilemă veche de când lumea. Astfel, un vers dintr-o melodie neaoșă la mare modă în prezent, greșit și el ca exprimare, însă imbatabil ca sens, oricâte zâmbete academice ar stârni, ne-o spune pe șleau: „Una-i mama la copii/Alta-i pofta inimii…”

Articol apărut în revista Moldova literară nr. 3/2022 și inspirat de Potecuță 🙂

Foto repr.: pinterest