Crinolinele femeilor angrenate în dansul săltăreț i se învârteau pe dinaintea ochilor într-un vârtej nebunesc, ce-o făcea să se întrebe dacă a uitat ea cum se desfășoară astfel de baluri sau se simte cu adevărat amețită. Bărbații în frac, cu mâinile întinse, preluau din mers mâinile doamnelor și domnițelor, făceau câțiva pași împreună, apoi le dădeau drumul spre alt partener și pentru o clipă fiecare era singur în ringul imens, apoi totul se relua de la început și se învârteau din nou.
Năucă, își croi drum spre hol, cu gând să se așeze pe ceva. Dar holul castelului era uriaș și el, lung în față și lung în spate, fără vreun punct de reper, în afară de coloanele de marmură ce parcă susțineau tavanul înalt cât turla unei biserici. Mici statuete străjuiau intrările în alte camere, probabil goale. Merse ce merse și zări în dreapta ei o ușă deschisă, cu o lumină palidă în ea. Își făcu elan și intră. Lângă o sobă sculptată, pe un jilț tivit cu aur, o femeie tânără, cu spatele la ea, părea că plânge. Un păr șaten îi cădea în cascadă răsfirată peste umeri și se unduia ușor, în ritmul suspinelor posesoarei lui. Se apropie ușor, observând în treacăt o oglindă pe peretele din fața scaunului pe care stătea tânăra. Din oglindă, ciudat, ar fi trebuit s-o privească chipul celei care plângea, dar se văzu cu coada ochiului pe ea însăși. Același păr ca toamna târzie, aceeași ținută, aceeași… rochie. Convinsă că i s-a părut, mai înaintă un pas. Când să-i vorbească, deși nu-și construise nicio propoziție de început de dialog în minte, auzi din ușă un glas plăcut și gros:
– Aici erai…!
Nu apucă să își dea seama dacă i se adresează ei sau celeilalte și se trezi din nou în sala de bal. Dintr-odată, în mijlocul unul vals, brațele imensului candelabru de deasupra părură că iau locul necunoscutului care-o prinsese în ritmul dansului, se întind, se alungesc și încearcă s-o prindă în strânsoarea lor. O rupse la fugă pe dușumeaua alunecoasă și încinsă de pași, dădu în fuga ei peste câțiva oameni, se împiedică de un servitor care venea cu o tavă de argint, plină de cupe de șampanie, și căzu, ținând strâns în mână poșeta-plic cu care plecase dimineață de acasă.

*

– Dulcia… Dulcia, deschide ochii! Mă vezi? o întreba o asistentă, cu cartea ei de identitate în mână, scoasă din poșeta-plic de alături. Dulcia, ai avut un accident de mașină, dar nu pare grav, ar trebui să reacționezi, mă auzi? Copilul e bine, să știi!
„Oh, ăsta-i numele meu, pe mine mă strigă. Ce nume, întotdeauna am…”, apucă să-și spună în gând, urmărind-o cu încetinitorul, dar ultimele cuvinte o făcură să vrea să sară ca arsă. Nu-i reuși figura și se lăsă la loc, pe pământul cald încă.
– Copilul…? vorbi deodată Dulcia, cu un glas ce parcă nu ieșea din ea.
Femeia în halat alb o privi mai nedumerită decât era cea care primise vestea ce-i descleștase gura. Apoi, știind din experiență că nu e bine să forțeze nimic, îi sprijini brațul stâng de umărul său, o luă de mijloc și o conduse spre ambulanța de alături, rămasă cu sunetul asurzitor al sirenei pornit. Dulcia reuși să se urce în spate singură și, întinzându-se pe patul ambulant, întrebă cu forță stinsă:
– Dar cum ați aflat de mine? Eu…
– Ai avut noroc cu carul, îi răspunse medicul prietenos, meșterind la un instrument de monitorizat, te-a văzut țața Tia.
Dulcia căscă ochii rotunzi, aproape revenindu-și de uimire, dar, pentru orice eventualitate, dându-i încă o dată roată. În jurul mărețelor ruine în care părea că se adăpostise inconștientă nu se vedea țipenie de om sau de gospodărie.
– Dar cum…?
– Ei… Povestea lumii, domnișoară. Țața Tia vede lucruri. Nu știu cum le vede, nu așa, ca mine și ca dumneata, dar experiența ne-a învățat să o credem pe cuvânt.
– Bine, surâse asistenta, care tăcuse până atunci, ne-am uitat și pe camere, după ce ne-a zis să ne ducem, că e un accident la conac. Te-am văzut ieșind din Vâlcea și luând-o spre Zătreni, apoi am căutat numărul pe radare, dar n-am mai găsit nimic. Ca și cum intraseși într-un tunel de unde nu mai ieșeai. Cum bătrâna ne zorea, am venit…
– Vreau să merg la bătrâna aceasta, puteți să mă duceți, vă rog? Și-așa mașina e zob, trebuie remorcată, până mâine nu mă pot mișca spre București. Aș vrea să-i mulțumesc și… nu știu, măcar să-mi încarc telefonul. Chiar, îl mai am…?
Doctorul și asistenta se priviră, oprind în sfârșit sirena care tăia strident liniștea monumentală a locului. Înțeleși din ochi, i-au luat tensiunea și pulsul, au palpat-o, i-au făcut, pentru liniștea lor, un antiinflamator ușor și, completându-și fișele, primul a sfătuit-o:
– Te ducem, o să fie bucuroasă de oaspeți. Cred c-o să și înnoptezi pe meleagurile noastre. Dar numai după ce trecem pe la dispensar. Avem dispensar mare, să faci o radiografie, că pare luxat umărul drept. Ar trebui să porți o orteză și la noi nu…
– Stați liniștit, n-au spitalele mari, darămite… Orteza-i oricum un lux pe care și-l cumpără pacientul. Nu vă faceți griji, improvizez eu ceva până ajung acasă. Atunci haidem. O clipă, să văd ce pot recupera din mașină.
Cei doi se mai cruciră o dată de cât de ieftin, cum se spune, scăpase tânăra din ciocnirea inexplicabilă a autoturismului de o bornă vizibilă din beton. Dulcia își găsi telefonul în iarba uscată de soarele scăpătat. Poșeta i-o recuperase deja asistenta. Extrase de sub tabla portbagajului căscat ca o gură strâmbă de căpcăun mica geantă de voiaj cu câteva schimburi – se ducea spre Cozia pentru două nopți, unde voia să-și liniștească sufletul în urma unei despărțiri bruște și ea însăși nu-și putea explica ruta ocolitoare pe care nimerise –, iar de restul n-o mai interesa acum.
Porniră spre cel mai apropiat sat.

*

Înaltă, deșirată, sprijinindu-și anii mulți într-un toiag, țața Tia o primi ca pe un copil pierdut, găsindu-și după veacuri drumul către casă.
– Porți numele boieroaicei noastre, o auzi, în loc de bună seara.
Medicul râse sănătos:
– Ești pe mâini bune, domnișoară! Orice neprevăzut intervine în starea dumitale, ne suni neapărat în noaptea asta, și plecă în grabă, lăsându-i accidentatei un număr de telefon trecut pe o bucățică de hârtie și refuzând politicos țoiul de țuică de prune „taman din Dealul Babii”, cum se lăuda bătrâna.
Dulcia rămase cu femeia uitată de vârstă și, de oboseala zilei, nu mai avu răbdare să parcurgă politețurile firești într-o astfel de împrejurare. Sărind peste etapele firești ale cunoștinței, vru să știe imediat povestea „boieroaicei” cu numele ei.
Astfel, amurgul tomnatic își trase încet perdeaua de nori răzleți peste masa din curte, unde o nepoată a țaței Tia adusese un calup de caș proaspăt scurs și o pită aburindă, completând cu niște gogoși încropite la repezeală, dar mai delicioase decât papanașii de la un restaurant de lux. Pusese alături în răstimp și un bol cu gem proaspăt de prune cu miez de nucă și apă limpede, cărată cu bidonul de alți nepoți de la izvorul din pădurea din spatele casei.
Povestea „boieroaicei” Dulcia Dobrescu de acum o sută de ani se unduia lin la lăsatul serii, ca apa iazului dintr-un colț al curții, clipocind sub lună. Castelul în care o dusese soarta pe fiica de boier era medieval. Fusese, de fapt, o culă veche, Cula Zătreanu, apoi, peste alte sute de ani, au venit Boiceștii, care au ridicat Conacul Boiceștilor, unindu-le arhitectural într-un tot desăvârșit. Deși le-au mai pierdut la jocuri de cărți sau le-au mai înstrăinat diverși membri ai lor de-a lungul timpului, ultimii au ținut, totuși, la unitatea moșiei, iar primii, Zătrenii, au fost o puternică familie boierească vâlceană, dând Ţării Românești şi voievozilor mulți dregători de soi. Însă ea, boieroaica, nimerise târziu acolo, spre apusul neamului, printr-o întâmplare a sorții, scriindu-i acestuia pagina finală de istorie. Fusese, mai pe scurt, o fată orfană, înfiată de unul dintre descendenții boierilor locului, care nu putuse avea propriii copii, și care, la rândul ei, crescând, nu lăsase niciun moștenitor în urmă.
– Și eu sunt orfană…, o întrerupse Dulcia din prezent pe bătrână, șoptind o taină pe care, deși o purta zilnic cu ea, ca pe o haină de care nu se poate lepăda, se obișnuise s-o ignore. Stranie coincidență.
O femeie din casă atârna de niște sfori, deasupra prispei, buchete generoase de busuioc, puse la uscat și curtea se umplu de parfumul versatilei plante. Bătrâna o privi pe Dulcia din fața ei și, văzând că nu are de gând să continue, își depănă ea povestea mai departe:
– A avut, în puținii ei ani, doi soți. Primul, un medic grec, îi murise de tifos în Primul Război Mondial, iar al doilea, moștenitorul practic, căci ea se s-a stins de tânără, era un avocat din împrejurimi care mai tocase averi la curse de cai prin Europa, însă a fost și un om foarte cult – George Bădescu. După naționalizare, casa lor cu etaj a devenit, o scurtă perioadă, grădiniță de copii.
– Un castel-grădiniță, interesant…
– Nu te gândi că ne-ntindeam cât era el de mare… Vreo două săli să fi avut din tot ansamblul, iar eu să fi avut vreo doi ani pe-atunci. Anul ăla am apucat să merg, o lămuri țața Tia, cu ochii duși în negura unor vremi prea depărtate. Mă lăsa mama dimineața, când lucra cu ora pe la vecini.
– De ce doar un an, n-a mai fost nevoie?
– Atât am prins eu. Apoi l-au făcut CAP, știi ce-i ăla?
– Am învățat la școală…
– A trebuit să ne-adaptăm la toate, oftă din rărunchi femeia uitată de ani. Eram măricică de-acum și fugeam cu alții ca mine, să vedem vitele în grajdurile din fostele noastre săli.
– Ce trist!
– Acum da…, dar atunci să vezi distracție pe noi!
– Și-apoi?
– Apoi l-au dărâmat. Oamenii, timpul… Ce bibliotecă de lemn masiv, încrustat, și ce opere de artă erau la conac, ce pian! încheie ea cu admirație față de niște timpuri neapucate, neînțelese și apuse pentru totdeauna. Le-au ars comuniștii pe toate. Au prăduit care-au putut. Beciurile cu vinuri alese, tablourile, toată mobila dinăuntru. Au tăiat până și copacii, că aveau parfum boieresc, și-au pus arbori ornamentali în schimb. Pianul l-au făcut praf pe scări, nici nu le-a păsat. Uneori mă gândesc că de-aici vine și expresia cu pianul și scările.
– Țață Tia, dar dumneata nu numai că știi multe, dar te și exprimi într-un fel foarte elevat, exclamă Dulcia cu mare sinceritate, nemaiputându-se abține.
– Noi am avut localitate mare, fată dragă. Încă suntem cea mai mare comună. Au fost ani când am avut aici judecătorie, bănci… La noi aici, la Zătreni, s-a înființat prima școală de meserii din țară. În anii dintre războaie, Zătreniul era plin de intelectuali. Iar prin ’45 aveam cea mai cunoscută fabrică de sobe de teracotă. Tot aici, la noi. Au închis-o comuniștii și pe ea, ca, mai apoi, spre zilele noastre, până în ’89, să repare în ea brigadierii de la IAS tractoare şi combine.
Mândria unui trecut colectiv al locului, cu părțile lui de glorie incontestabilă, străbătea din glasul bătrânei, împletit cu tristețea prezentului.
– Știu și eu de la mama mea, păru ea că încheie istorisirea, care ne povestea în prag de somn cât își dorise biata femeie, tânăra boieroaică de care-ți spun, și copii, și părinți adevărați, dar n-a avut parte de niciunii. Și ce frumoasă era…
… Dulcia tresări adânc. Uitase, de atâtea peripeții într-o singură zi, că tocmai aflase puțin mai devreme că purta în pântece un copil. Totul era…
Era halucinant. Închise o clipă ochii. Clipă în care țipătul unui uliu din înalt răzbătu aerul ca șuierul săgeții spre țintă. Atunci tânăra femeie avu o revelație cât o altă viață. Se întâlnise cumva, într-un timp și spațiu străin de existența obișnuită, cu prima Dulcia și, Dumnezeu știe prin ce ițe nevăzute, așa cum numai el le țese, îi împlinise acesteia visul. Sau poate, ea, vechea Dulcia i-l împlinea pe al ei. Ea era femeia cu ochii umezi cu care se întâlnise în salonul mic și ascuns din conac, în seara balului princiar. Nu mai avea nicio îndoială.
Iar când deschise telefonul încărcat complet acum și citi mailul prin care era anunțată că a câștigat o sumă uriașă la o loterie la care nu voise inițial să participe deloc, nu se mai miră absolut deloc. Așa trebuia să fie și știa exact și ce are de făcut: să renoveze castelul, făcând un han la parterul lui, ca să se bucure toți drumeții, întâmplători sau nu, de frumusețea locului, și un muzeu la etaj.
Rămânea un singur lucru, cel mai spinos dintre toate: să-l anunțe și pe tatăl copilului. Cele două Dulcii știau deja ce înseamnă să nu îți cunoști originea și asta nu trebuia să se mai repete. La urma urmei, George al ei, avocatul firmei unde lucra și de care se despărțise într-o ceartă copilărească, ar putea fi un tată bun de la distanță. Poate și de aproape…

Apărută în antologia Zătreni – file de poveste, editura Franco, 2022.

În imagine, conacul Dimitrie M. Burileanu, Mehedinți (Monumente Istorice din România).