Întâi o privi, uimită peste măsură. Rochița asta… Prima reacție ar fi sunat cam așa, materializată în cuvinte: E rochia mea?? Am avut eu o altă rochie, în afară de cea de mireasă, care tot pe-aici ar trebui să fie? E momentul ideal s-o caut și să le dau pe amândouă…!

Oo, daa, a mea e, tresări câteva minute mai târziu, după ce trase cu efort de niște sertare înțepenite ale minții, nu pot să cred c-am păstrat-o…! Avea acum, extras din memorie și detaliat ca un desfășurător de activități, momentul achiziționării ei.

Fusese, într-adevăr, singura ei rochiță de dinaintea celei în care se măritase și pe care, de asemenea, o îngropase la propriu în șifonier imediat după nuntă, când își schimbase, în ciuda oricăror previziuni, doar numele, nu și garderoba.

Istoria era lungă. Băiețoasă din fire, părinții ei, deși nemulțumiți, o lăsaseră până la urmă în legea ei, să crească în copaci, să joace fotbal și să sară garduri. În consecință, îi cumpărau numai haine de băieți. Blugi, pantaloni scurți, pantaloni trei sferturi, pantaloni lungi, salopete. Toate variantele posibile, care pe ea, contrar așteptărilor parentale, o făcuseră fericită, din punct de vedere vestimentar, o copilărie și o adolescență întreagă. Departe de a se simți pedepsită sau izolată, gustase, măcar din acest punct de vedere, libertatea dorită.

Singurul compromis pe care îl făcuseră – trebuie să fi fost ideea mamei, dacă nu chiar a bunicii – s-a finalizat într-o fustă-pantalon, și elegantă și sportivă în același timp, pe care i-o luaseră, cu oarece efort financiar, pentru banchetul de final de clasa a douăsprezecea.

Dar și gestul acela – Iris era sigură – fusese mai mult pentru ei înșiși, să nu li se facă singurul copil de râs în fața comunității, decât pentru copil în sine, căruia îi era indiferent în ce ținută avea să-și petreacă cea mai importantă seară a vieții ei de până atunci. Iar fusta-pantalon și-a trăit ulterior traiul din plin, îndeplinindu-și misiunea pentru care fusese croită.

Iris dădu la o parte, ca și cum ar goni o muscă, ușoara melancolie ce o cuprinsese și despături rochița cu flori mov, care-o purtă pe loc în altă nostalgie, aceea a împrejurării în care se alesese cu ea. Făcea parte din categoria obiectelor despre care, în mod firesc, orice amic al celui care-l deține ar exclama uimit: nu-ți trebuia, dar ți s-a pus ție pata

Așa se și întâmplase. O cumpărase într-o vară, la mare, dintr-un impuls de moment. Era cu prietenii din liceu. O gașcă mare, împărțită în grupuri mai mici, care, de obicei, întreprindea acțiuni comune, separându-se uneori în derularea acestora.

Își amintea cum plecaseră cu toții la mare. Se instalaseră și cei mai mulți dintre ei leneveau pe nisip cât era ziua de lungă, băgându-se în apă doar când îi ardea soarele prea tare. Iris, mai neastâmpărată din fire, se plictisea să stea întinsă pe plajă și, împreună cu alți câțiva, bătea țărmul la pas în sus și-n jos, după scoici, după sucuri și înghețată, după jocuri inventate pe loc. Printre ei era, de regulă, și Leo.

La un moment dat i-a prins o ploaie torențială, cu tunete și fulgere, iar Iris n-avea nimic mai gros la ea. Plecase numai cu maieuri până-n talie și pantaloni scurți de acasă. Nici ceilalți nu-și luaseră. Nimeni nu venise pregătit de vreme rea, astfel că n-avea de unde să împrumute sau să facă schimb, cum ar fi făcut în mod curent.

Au fugit la pensiune, dar, cum ploaia tot nu se oprea și nici să stea închiși în camere n-aveau chef, Iris se hotărî să iasă și să-și ia ceva de îmbrăcat. Se duse întins la singurul magazin mai bine aprovizionat din stațiune, însoțită de Cami și Mihai. Și, bineînțeles, de Leo.

Leo… Cu Leo era ceva ce nu putea defini. Ba-l plăcea, ba nu-l plăcea. O atrăgea când n-o băga în seamă, iar când era prea insistent, îl respingea, prefăcându-se neinteresată, ca după aceea să-i pară rău… Și tot așa.

I se spusese, din mai multe surse, că el ar adora-o și asta îi dădea, își spunea ea, avantaj în jocul acela fără cap și fără coadă. În lumina noii revelații, începuse să observe tertipurile prin care Leo reușea să stea peste tot lângă ea, până și în bancă, la școală, la unele ore, să fie unde era ea, să aibă trasee sau teme comune.

Tot studiindu-l pe furiș, începuse, ce-i drept, să vadă altfel frumoșii lui ochi, verzi ca marea proaspăt limpezită de alge, care o scăldau în tot atâtea nuanțe câte avea întinderea imensă de ape. Uneori erau zori, alteori amurg. Din când în când ardeau ca soarele pe cer în miezul zilei. Pe alocuri bătea vânt în ei și prevesteau furtuni care nu mai ajungeau la mal.

Nu, categoric, nu era îndrăgostită de el așa cum părea el de ea, era foarte sigură de asta și se amuza să îl ignore voit. Că îi lipsea atunci când nu-i era prin preajmă, asta nu mai știa nimeni. Nici măcar ea, convinsă că golul resimțit era de orice altă natură decât aceea a unei mari iubiri în fașă.

La magazin, sub pretextul strânsei prietenii cu Mihai, venise, prin urmare, și Leo.  

–  Poate bem o bere după, se justificase el aiurea, fără să fie întrebat.

S-au plimbat prin toate raioanele magazinului, luând diverse mărunțișuri, până când, la etaj, Leo, neavând de lucru, se opri în fața unei rochițe, izbucnind într-un râs sincer:

– N-am mai văzut așa ceva! Sfidează toate legile armoniei culorilor și ale oricărui desen naiv, o comentă el, cu ochi de viitor artist. Rochia desăvârșită, o floare între flori! E făcută pentru tine, Iris, te și văd în ea! Oare cât univers o fi străbătut, să ajungă în această clipă în fața ochilor tăi, ca să te îndemne să ți-o însușești?

Iris, sceptică din principiu la tot ce venea de la el, poposi ca din întâmplare în fața obiectului inedit de îmbrăcăminte, încă neștiind ce atitudine să adopte. Îi trecură prin minte câteva reacții posibile, cu efect instantaneu de scenă reușită, dar apoi se uită pe etichetă, citi și-i aruncă triumfătoare lui Leo:

– Fabrică locală de confecții. Scutește-mă, te rog. Pe lângă că e rochie. Probabil e caldă încă, de la mașina de cusut de peste drum. Nu port eu așa ceva nici dacă mă acuzi de snobism cronic.

O privi cât putea ea de critic în continuare. Pentru statutul ei de rochiță estivală, era, totuși, frumoasă, fu silită să admită în gând. Da, cu cât se uita mai mult la ea, cu atât parcă devenea mai frumoasă. Pe o pânză topită fină, moale, ușor creponată, de culoarea untului de calitate, erau pictați, clari în centru și estompați spre margine, câțiva lujeri mari, verzi, cu flori mov la capăt, iar printre frunzele de pe tulpini erau schițați mai mulți bobocei. Pe fondul crem se intuiau, în modele incerte, și alte floricele, mult mai mici, în toate culorile posibile. Flori de câmp sălbatice printre flori de seră. Sau o grădină secretă de flori, numai a ei, își imagină Iris, cu glas tare rostind doar ușor disprețuitoare:

– Ce varză desăvârșită…!

– Nu fi rea, că nu e deloc urâtă, își spuse și Cami părerea, care urcase între timp la etajul magazinului.

Prietena ei pipăi materialul, o probă pe deasupra hainelor cu care venise, se învârti de câteva ori și cloșul rochiței se porni într-un carusel amețitor, scriind cu basmul lui povești peste ploaia rece de afară.

Mihai, nerăbdător, cu gândul doar la berea care urma, era singurul care rămăsese neinteresat nici de curcubeul din fața sa, nici de negarea acestuia. Cum Leo o ținea în continuare pe-a lui, atunci Iris, numai ca să-i facă în ciudă, o luă din mâinile Cameliei, care o asigurase din privire că nu are suma necesară pentru un asemenea moft, și se duse cu ea direct la casa de marcat.

Oprit subit din râs, Leo încerca să țină pasul cu ea:

– Doar n-o s-o cumperi. Nici măcar n-ai probat-o! Uită-te și tu câte variante ai. Ia-ți o bluză de trening, la o adică. Fii și tu practică, dacă tot ai ocazia. O geacă. Un tricou. Măcar o dată fă și tu ce e de făcut.

Ultima remarcă o spusese aproape șoptit, sperând să nu fie auzit. Dar Iris înregistrase fiecare cuvânt al lui Leo, succesiunea lor având doar efectul de a-i întări convingerea că e rochița vieții ei – sau, cel puțin, a acelei veri. Cu năduf, Leo mai încercă, drept argument final, o ultimă diversiune:

– Bine, ia-ți-o, dar să nu-mi ceri bani de tren la-ntoarcere, că abia mai am pentru mine!

– Am de la cine să-mprumut dacă rămân fără, îi aruncă Iris peste umăr.

Soarta rochiței era decisă. Gândul dominant, acela de a i-o flutura lui Leo zilnic prin fața ochilor, cu suavitate, cât mai aveau de stat la mare, era irezistibil.

Așa a și făcut.

Când au ieșit din magazin, soarele s-a ridicat pe cer, dând la o parte draperia de nori, de parcă atâta așteptase – ca Iris să-și cumpere rochia cu flori mov. Furtuna dispăruse, iar Iris se ținuse de promisiune. Nu se mai despărțise de rochița cu flori.

Fusese o vară de neuitat.

Dar trecuseră multe alte veri de atunci. Vreo douăzeci, dacă ar fi stat să le numere. Veniseră ultimul an de liceu, examenele și viața în sine, cu totul diferită de tot ceea ce trăise înainte, și toate amintirile împietriseră în chitul dintre dalele asfaltului unui prezent continuu. Un chit acoperit de praful timpului, prin care nu răzbătuse niciun fir de iarbă. Până când a regăsit rochița în șifonier.

De Leo, un joc prea vechi și prea neclar, ca alt joc uitat al copilăriei, hai la groapa cu furnici/ba-i aici, ba nu-i aici, n-a mai știut nimic după banchet. Nu s-au mai sunat, nu s-au mai întâlnit întâmplător, n-au mai auzit unul de altul nimic prin cunoștințele comune.

Jocul murise. Poate că murise odată cu căsătoria ei, imediat după terminarea liceului și concomitent cu plecarea de acasă. Poate că el aflase și de aceea nu a mai căutat-o. Sau poate murise deja în acea ultimă seară, a banchetului, în care, îmbujorată de distracția în toi, îi refuzase în glumă invitația, după ce dansase aproape cu toată lumea. Ochii lui verzi se stinseseră deja, auzindu-i răspunsul. Nu acum, îi spusese Iris, cu gândul nemărturisit că va dansa cu el mai târziu, doar în doi, undeva, afară, singuri, poate sub lumina lunii. Așa își imaginase ea. Dar gândul ei n-a mai ajuns până la el. Era limpede că el nu înțelesese sensul ascuns al acelui nu acum, pentru că, de fapt, după acel răspuns în doi peri nu-l mai văzuse deloc.

De ceilalți, numai din auzite știa ce mai fac – generalități din bârfele cunoscuților de la oraș sau ale celor rămași în sat. Tot așa circulau, pasămite, și vorbele despre ea. Nu păstrase o legătură strânsă cu nimeni anume și, drept urmare, rochița ajunsese exilată, odată cu visul nebunesc al celei mai frumoase vârste, într-un fund de șifonier, unde nu mai umblase nici măcar întâmplător.

O comparație cu gust de cireșe amare crude îi traversă mintea în grabă. Un gând nedus până la capăt – aruncase rochia cu flori mov într-un spațiu inaccesibil al șifonierului, exact ca pe cea de mireasă. Două nunți. Una care nu fusese niciodată, alta care nu ar fi trebuit să fie.

Fără noimă îi părea și că o păstrase aiurea, deși nu ținea lucruri care-i prisoseau. Privind-o pentru prima oară la lumina zilei după atâta vreme, simți cum amintirile își cereau un drept nou, nebănuit. Soarele unei vârste uitate părea că o mângâie pe umeri.

Parcă era aceeași vară afară.

Îi testă moliciunea cu podul palmei. Era neschimbată. Își plimbă mâna de-a lungul ei de câteva ori, întrebând-o cu duioșie:

– Ce vrei tu, rochiță, de la mine?

Apoi, ca un făcut, de parcă rochița i-ar fi șoptit în felul ei, neinteligibil, un mare răspuns misterios la ureche, o trase pe ea. Poticnindu-se puțin, căci nu mai intra în ea ca altădată, reuși, în cele din urmă, să și-o muleze pe trupul împlinit al anilor din prezent. Se mai și scurtase, observă. Poate se înălțase ea. Sau poate i se luase pe corp și de aceea părea mai mică. Zâmbi: asta trebuie să fie, e cea mai logică explicație.

Se privi în oglindă. Era frumoasă. Era o rochie frumoasă, își spuse obiectiv, la fel ca atunci, cândva, când dăduse de ea în magazinul obscur de pe malul mării. Și îi stătea încă bine în ea.

Se pierdu în gânduri în fața oglinzii care-i reflecta irișii din model. Părul ei, negru la origine, căpătând multe alte nuanțe în timp și rămas arămiu la vârfuri, ochii ei, de un albastru adânc ce bătea în mov sub soarele oricărui anotimp, toate continuau suava rochie perfect, ca într-o îmbinare prestabilită. Da, tot obiectiv privind, trebuia să admită că era frumoasă și ea în rochiță, nu numai rochița ca atare.

Înfiorată, schiță prin casă câțiva pași în ținuta neașteptată, apoi se decise să rămână în ea până se culcă. După vreo oră de învârteală fără scop prin casă, vru să coboare în spatele blocului, să-și ia dulciurile obișnuite și o sticlă cu apă minerală de la micul magazin de cartier.

O apucă, însă, o moleșeală auto-diagnosticată ca fiind de la caniculă și se așeză puțin pe pat. Trolerul, deschis încă la picioarele ei, parcă zâmbea. Nu terminase de împachetat. Pierduse vremea cu fleacuri. Dar mai era destul până seara.

Se dezmetici repede, se ridică, băgă cardul în micul și unicul buzunar, mai mult de decor, al rochiței, își puse balerinii în picioare și ieși după dulciuri și apă. Avea timp să se desfete cu ele și să-și facă, în sfârșit, și bagajul, până se întuneca. Șifonierul, la urma urmei, putea să aștepte întoarcerea ei din excursie. Câteva zile suplimentare de dezordine într-o viață fără nicio ordine nu erau o problemă pentru nimeni.

Pe palier se întâlni cu doi vecini în vârstă și, după părerea ei, prea serioși pentru rochița în care ieșise la cumpărături. Îi știa de mult și le anticipa deja părerile. Aceștia, așteptând liftul, nemișcați lângă sacoșele lor pline cu tot felul de produse, o priviră ca picată dintr-un univers străin, recunoscând-o cu greu.

Îi salută cu glas apăsat, mustăcind niște dialoguri imaginare și mulțumindu-și sieși pentru cât de inspirată fusese să-și pună rochia mov pe ea.

Simțea că are din nou optsprezece ani. Deschise ușa de la scară și briza unei mări imaginare o învălui dintr-odată, în plin oraș. În clipa în care păși peste pragul ușii de la bloc se întunecă afară din senin.

Apărută în Rotonda valahă nr. (2)25/2022

foto repr.: ziare.com/life-style

Iată și urmarea: https://semaiintampla.com/2021/06/02/fata-de-la-han/