De la romantic la macabru nu-i decât un pas, dacă o luăm pe căi lăturalnice. Marile teme romantice, ca individualismul, emotivismul, inocența, natura, viața și moartea, cu subteme ca triunghiul noapte-lună-întuneric, extrapolate până la marginea unor scrieri polițiste și SF veritabile, al căror precursor a fost, l-au impus cumva pe Edgar Allan Poe în mentalul colectiv de azi mai degrabă drept un scriitor de horror, anticipându-l, după unii, pe Stephen King, decât poetul care a fost prin definiție până și în proza lăsată moștenire. Când spui Poe, spui, de regulă, corb și deosebit de inteligenta pasăre neagră, prevestitoare de belele prin biata ei întunecime naturală, duce gândul neavizat mai repede către Păsările de mai târziu ale lui Hitchcock decât către un poem prin excelență romantic.
De altfel, cineaștii actuali au profitat din plin de această cvasi-imagine, pentru a derula multiple scenarii de groază, printre care The Raven (2012), care, deși în afara oricărui adevăr istoric, este chiar reușit. Poe, interpretat cu brio de John Cusack, urmărește, chipurile, un criminal în serie, care se inspiră în crimele sale din povestirile autorului din film, iar filmul însuși e o încercare de explicație a morții pline de mister și în realitate a marelui scriitor american.
Însă de la criminali în serie la nostalgia inclusă în sentimentul de implacabilitate în fața destinului din Corbul, un alter-ego al autorului absolut romantic și cât un poem în sine, de exemplu, e drum ca de la Pământ la Lună, unde, chiar dacă a călcat picior de om o dată, din motive la fel de implacabile, a doua oară nu s-a mai întâmplat și nici nu se va întâmpla curând – are omenirea, după cum se vede, cu totul alte treburi pe ordinea de zi.
Departe de a fi o exegetă sau a avea pretenții de cunoaștere absolută a spiritului creator al marelui Poe, am să încerc să-l readuc în conștiința publică atât cât să-l desprind de o interpretare obișnuit eronată și simplistă, complexitatea acestuia depășind cu mult niște povești gotice oarecare sau o poezie obișnuită de amor.
Cel care este astăzi, așadar, celebrat drept primul scriitor american profesionist s-a născut la 19 ianuarie 1809, în Boston, Massachusetts, într-o familie de actori. Tatăl îi pleacă aiurea după foarte scurt timp, iar mama îi moare de tuberculoză, astfel că vârsta de trei ani îl găsește pe Edgar Poe orfan. A fost adoptat (cu sau fără acte, părerile sunt împărțite) de familia lui John Allan, cea care-i va întregi numele sub care avea să devină celebru: Edgar Allan Poe.
Studiile secundare și le face în Anglia, după care revine în America pentru studii universitare, pe care însă nu le absolvă, din motive care fac debutul multor scandaluri cu tatăl său adoptiv, care era împotriva unei cariere literare, dorindu-l afacerist (Poe scria poezii de la treisprezece ani) și duc în cele din urmă la ruperea oricărei legături, inclusiv la dezmoștenire: datorii și viață extravagantă. Încearcă și Academia Militară din West Point, de unde este iarăși exclus, în urma unor acte deliberate de indisciplină. În 1833 câștigă un concurs literar, organizat de o revistă din Baltimore, cu povestirea Manuscris găsit într-o sticlă. Stabilit în orașul cu pricina – oraș în care avea să și dispară la fel de misterios ca-n propriile scrieri –, se căsătorește în 1836cu verișoara sa, Virginia Eliza Clemm. Edgar avea douăzeci și șapte de ani, iar Virginia – treisprezece. Nu au avut copii, iar scrisorile rămase în urma lor nu au nicio tentă sexuală. Biografii bine intenționați, atât cât sunt dispuși să atace subiectul, notează că relația dintre ei era îndeosebi – exclusiv, subliniază unii – frățească, aceasta fiind îndrăgostită platonic de el de mică.
După unsprezece ani de conviețuire, Virginia se stinge de tuberculoză, în urma unei lungi suferințe, iar Poe rezistă încă doi ani pe baricadele unei vieți în care era deja destulă dezordine.
Se spune despre el că, boem din fire oricum, s-ar fi dedat în acești ultimi ani, mai mult ca oricând, celorlalte mari pasiuni ale sale: alcoolul și opiumul. Faptul e oarecum discutabil, pe de o parte pentru că era o perioadă în care opiaceele erau la mare modă și se luau în mod curent, precum paracetamolul nostru, cu sau fără prescripție: informativ, se dădeau până și sugarilor, pentru a-i liniști. Or, e greu de stabilit după sute de ani diferenţa între consumul zilnic sau ocazional sub diverse forme sau motive și dependența medicală. Pe de altă parte, faima de mare consumator i-a revenit post mortem, în urma unor cronici ale unui mare rival al său, Rufus Wilmot, care, terfelit de simțul critic deosebit al lui Poe, s-a grăbit să se răzbune după moartea acestuia, făcându-i un portret postum de mare afemeiat, dependent de opium, bețiv și nebun, care și-a scris lugubrele povești sub aceste influențe nefaste – o imagine care, totuși fără dovezi la vremea ei, a prins în mass-media, influențând opinia publică și persistând până în zilele noastre.
Scurtele lui povești – termenul de short stories (proza scurtă de azi) tot din acea perioadă provine, Poe definindu-l ca atare în eseul Filosofia Compoziției – aveau căutare, ca și munca redacțională și editorială tumultuoasă la care se înhămase. Dar succesul deplin avea să-l cunoască în 1845, datorită faimosului azi poem Corbul – cel ajuns să fie asociat inevitabil cu numele autorului.
La noi, Poe este descoperit de Junimea lui Titu Maiorescu și proza sa este tradusă în română de Eminescu, Veronica Micle și I. L. Caragiale, după traducerile în franceză ale lui Charles Baudelaire. Poe îl creează, de altfel, pe primul detectiv din istoria romanelor de resort, un anume C. Auguste Dupin, erou al unei serii de trei cărți. Una dintre cele trei cărți ale seriei se numește Scrisoare furată, de unde unele guri ale vremii spun că s-ar fi inspirat Caragiale cu a sa renumită Scrisoare pierdută.
În calitate de critic, Edgar Allan Poe a demarat știinţa care avea să se numească ulterior teoria literaturii moderne, punându-i bazele prin câteva lucrări elaborate – Principiul poetic, Rațiunea versului și Filosofia creației poetice. Mai mult, a luptat aprins, cu toate armele scrisului său usturător, împotriva plagiatului și pentru drepturile scriitorilor: salarii mai mari și o lege a dreptului de autor.
Poe și-a adus o importantă contribuție și în psihologie, prin investigarea cu mult curaj a subconștientului, îndeosebi în latura lui isterică sau perversă (Demonul perversității, Pisica neagră). Premergător al lui Freud, s-ar putea spune, deși scriitorul nostru nu era și psihopatolog de formație, Poe ne-a lăsat în diferite note, recenzii sau eseuri abordări moderniste interesante ale unei psihologii prin care încerca să explice, pe lângă natura umană, și pe cea a elementelor supranaturale și interconexiunea acestora.
Deși în umbra povestirilor care l-au consacrat, lirica lui Poe (la noi a fost tradus după proză și datorăm cunoașterea creației sale lirice îndeosebi, dar nu numai, celor doi poeți români, Dan Botta și Emil Gulian) este incontestabil deosebită și demnă de atenție. O frumusețe a sunetului ieșită din comun, indusă de rime surprinzătoare sau disonanțe ciudate, amplitudinea poemului ca atare, oricare ar fi acesta, întinzându-se cât o poveste în versuri bine ticluită și de sine stătătoare, inflexiuni din simbolismul care avea să se formeze într-un curent literar autentic ceva mai încolo, spre finalul aceluiași secol, toate acestea și nu numai fac din orice poem al lui Poe o mică bijuterie literară, rezistentă epocilor și curentelor zilei.
Pe lângă clasicul ca semnificație, nicidecum ca stil literar, Corbul, sunt demne de amintit Annabel Lee, Lenore și Ulalume.
Annabel Lee este, prozaic vorbind, povestea cutremurătoare a morții unei tinere fecioare, pe care îngerii, geloși pe prea multa iubire dintre doi pământeni, au luat-o la ei, iar logodnicul nu s-a mai putut desprinde de mormântul acesteia:

Eu – un copil – şi ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec – Annabel Lee;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.
(…)
Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
în mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.
(trad. Mihu Dragomir)

Lenore tratează, ca și precedentul poem, o temă predilectă și a romantismului ca atare, și a lui Edgar Allan Poe în particular – „moartea unei femei frumoase”, despre care autorul însuși, în pomenita deja carte de teorie literară Filosofia compoziției, spune că este „subiectul cel mai poetic din lume”:

(…) Plângi pentru veci de dor
La cimitir, sub trandafiri, stă draga ta Lenore!
Prohodul ziceti-l din carte și slujba de comind
La cea mai mândră dintre moarte, caci moartă-i prea curând,
Un cântec pentru-a doua-i moarte, caci moartă-i prea curând.
(trad. Dan Botta)

Iar în Ulalume îl regăsim pe iubitul rămas în viață și devastat de suferința pierderii logodnicei axiomatice. El revine, de astă dată inconștient, spre deosebire de celelalte poeme, la mormântul fecioarei:

„E cavoul Ulalumei pierdute,
Ulalume, Ulalume, un cuvânt!”

Se făcu inima-mi de cenușă, tristă,
Cum erau frunzele crispate și seci,
Cum erau frunzele istovite si reci,
Și strigai: „Era tot în Octobre
În chiar astă noapte din anul trecut,
Când aici am adus o povară de groază,
Am adus o povară și-un ultim sărut!
În această noapte unică-ntre toate,
Ce demon din nou pe aici m-a cerut?
(trad. Emil Gulian)

În Corbul, o pasăre vizitează în pragul unei nopți geroase de decembrie un tânăr studios, îndoliat după iubita pierdută, instalându-se chiar „pe bustul albei Palas, ca un Domn stăpânitor”, dând acestuia același unic și bizar răspuns la toate întrebările care-l bântuie: nevermore (niciodată – în traducere aproximativă).

Şi de-atunci, pe totdeauna, Corbul stă şi stă întruna,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
(trad. Mihu Dragomir)

Exegeții, biografii sau pur și simplu amatorii de cancan au căutat îndelung descifrarea poemelor lui Poe, din punct de vedere literar, dar mai ales profan, legându-se de orice consoană obsesivă (cum ar fi litera L sau numele Lenore, aflat și în Corbul și în poemul cu același nume) sau trimitere mitologică posibilă. El însuși a explicat, într-una dintre cărțile sale despre teoria literară, prozodia din Corbul și alte detalii despre scrierea poemelor, specificând căutarea anume a contrastelor și a sonorității limbajului.
S-a presupus că pierderile feminine repetate din propria viață – a mamei naturale, a celei adoptive și a prea tinerei soții – l-au marcat îndeajuns pentru a-și pune amprenta pe creaţia sa lirică – o ipoteză care, uman vorbind, nu este deloc de lepădat. Câteva foste iubite au apărut și ele pe portativ, revendicându-și dreptul de muze trecătoare – caz în care, spre exemplu, una dintre ele, Elmira Royster, pretendentă la rolul din Annabel Lee, ar trebui să-și asume doar o moarte metaforică, ea, după o scurtă idilă adolescentină cu poetul, pur și simplu căsătorindu-se cu altul.
Poate că ar fi interesant de amintit aici și despre Lizzie Dotten, poet și medium american, care pretindea că spiritele marilor poeți, printre care și cel al lui Poe, continuau să își transmită versurile și după decesul acestora, prin intermediul ei, folosind-o drept canal de comunicare cu lumea noastră. Sunt departe de a contesta cu vehemență veridicitatea unor mesaje de dincolo, însă sunt convinsă că e discutabilă practica transmiterii unor opere literare prin altfel de mijloace. Să nu mai spunem că, dând curs unei asemenea idei năstrușnice, ne-am trezi puși în situația de a rescrie istoria literaturii universale, căci Lizzie Dotten semnează câteva cărți în domeniu (ex.: Poems from the inner life, 1863). Că această întreprindere a avut la rându-i succes în țara oficială a vânătorilor de fantome, iarăși nu e de mirare.
Oricare ar fi fost adevărul zbuciumatului spirit al lui Poe, adevăr care, de altfel, nu ar avea o valoare literară, ci eventual una de natură tehnică sau biografică, acesta, spiritul lui, rezistă veacurilor și încă se scrie în și despre stilul său. Muzica intrinsecă a versurilor, rimele interioare, curgerea logicii împletindu-se cu limita fină între un imaginar coerent și unul fără coerență rămân aparte în poezia lumii. Pionieratul lui în toate variantele de proză abordate – romane, povestiri, critică, eseu, teorie literară – a deschis drumuri pe care se merge astăzi ca pe autostradă.
Posteritatea s-a pus, totuși, în acord unanim asupra unui singur fapt: ultimele cuvinte ale lui Poe – Lord, help my poor soul (Doamne, salvează-mi bietul suflet). Avea patruzeci de ani, iar orașul în care și-a dat duhul, cum spuneam la început, la fel de misterios precum a trăit, după ce dispăruse, fiind de negăsit câteva zile și apoi găsit într-o stare deplorabilă și dus la spital, unde s-a stins repede (diagnosticul e și el neelucidat, cu variante ca alcoolismul, crima, congestia cerebrală sau epilepsia, ba chiar rabia – iubea pisicile și scria ades cu ele pe umeri, iar pisica sa din acel timp, Catterina, s-a stins odată cu el), și-a denumit echipa de fotbal american după numele poemului care l-a făcut pe Edgar Allan Poe celebru: Baltimore Ravens.
În concluzie, deși are, practic, ingredientele necesare unui părinte al horror-ului, Edgar Allan Poe atinge în esență toate temele majore ale romantismului. Din poveștile sale horror nu reiese plăcerea pur contemporană la care s-a ajuns în zilele noastre, de a epata, îngrozi sau șoca lumea cu orori care mai de care și fără substanță, ci doar impulsul rațional de exploatare a inexplicabilului, mărturie pentru această valoare artistică inconfundabilă stând întreaga sa carieră în arta scrisului.

Articol apărut în Agora Artelor nr. 9/2022

Foto repr. laporteouverte.me