Virginica își frecă mâinile, mulțumită. Avea iar de lucru. Apăruse una nouă care publicase o carte. O zărise pe un grup virtual unde se simțea ca peștele în apă – era apreciată mereu, chiar iubită, așa i se spunea, era prietenă cu toată lumea. Pe individa care debutase n-o știa, nu interacționaseră încă și nici n-auzise de aceasta prin mediile online în care se învârtea. Dar nu era bai. Ba chiar ar fi pariat pe o abordabilitate crescută.
De ani întregi cumpăra cărțile tuturor celor care-i treceau pe dinaintea ochilor – tot virtual, evident. Era o ocupație foarte nobilă la prima vedere, ce-i încolțise în minte la un moment dat, după ce ieșise la pensie, departe de planul ulterior, care a dus la separarea lumii virtuale cu pretenții literare în două. Planul nu era nici în fașă (așa îi place legendei să creadă, deoarece, în lipsa dovezilor concrete, îi e, totuși, greu să o acuze de premeditare) când a cumpărat prima carte a unui autor român, cu intenția declarat-lăudabilă de a-și face o bibliotecă plină cu autori natali.
În această formă a cunoscut-o lumea inițial și a devenit ușor răsfățata tuturor. Un eventual biograf, privind în urmă – deși e prea puțin probabil ca vreun istoric literar real să se aplece vreodată asupra unor astfel de biografii – ar putea întrezări deja, ce-i drept, semne de grandomanie, însă grădina Facebook-ului e atât de mare și de pestriță, încât e foarte posibil ca acestea să nu fie luate în seamă. Dar să nu anticipăm.
Legenda consemnează, așadar, gestul repetat al Virginicăi de a cumpăra cărțile tuturor, lăudându-le în câteva cuvinte trase la indigo (același biograf modern inexistent ar folosi aici expresia copy-paste), în care schimba doar numele și titlul, deoarece nu despre conținutul cărții era vorba în promovare, ci despre bucuria de a deține cartea în sine. Dar reclama era reclamă și toată lumea îi mulțumea frumos; chiar spumos, am putea spune, având în vedere că, la tastarea anumitor cuvinte, Facebook explodează ca o sticlă de șampanie proaspăt desfăcută, răspândind în jur confeti și felicitări.
Dacă legenda s-ar fi oprit aici, ea ar fi rămas deosebit de frumoasă până în ziua de azi. Ce poate fi, într-adevăr, mai frumos decât un om care dăruiește, necerând nimic pentru sine? Ar fi ilustrat perfect marea teorie a iubirii necondiționate, tot virtuală, care înrobise lumea acelor ani. Însă omul, prin definiţie, vrea mai mult sau ce n-are sau ce are altul, iar Facebook este locul ideal unde o iluzie poate lua chipul unei realități imaginare. În aceste condiții extrem de favorabile trebuie să fi luat naștere marele plan.
Revenind la scena din introducere, Virginica strigă, să se audă până-n sufragerie:
– Micule, dragule, adu tu un pahar cu vin încoa’, că am niscaiva treabă seara asta!
Micu, soț nevirtual cu acest unic rol în poveste, se execută silit și Virginica își suflecă mânecile în fața tastaturii, pregătită de frământarea aluatului ce trebuia pus apoi la dospit. Se apucă, așadar, să studieze profilul noii autoare. Nu că ar fi contat – ea se adresa tuturor englezește, la persoana a doua singular, posibil în virtutea vârstei pe care o avea. Tot ulterior s-a dovedit că, de fapt, nu de vârstă era vorba, ceea ce ar fi fost mult mai plauzibil, ci de o filosofie personală, în care toată lumea e egală cu toată lumea, indiferent de sex, profesie, grad de cultură și orice mai poate diferenția oamenii între ei.
Se montă, așadar, la ecran și-i scrise proaspetei autoare că vrea să-i cumpere cartea. Autoarea respectivă se bucură – cine n-ar fi simțit la fel? Nu avea încă de unde să știe că pentru asta trebuia să treacă un test. Testul Virginicăi. Prin urmare, pensionara continuă:
– Îți iau cartea, dar numai dacă-mi răspunzi la trei întrebări!
Cealaltă ezită – faptul se văzu imediat în întârzierea cu care răspunse, deși era tot online. Dar pensionara noastră știa că nu durează mult – la prima carte, primii cumpărători sunt greu de refuzat.
Se dă pe brazdă, gândi Virginica, e începătoare, nu-i dă mâna să refuze. Văzu cele trei punctulețe săltărețe pe Messenger, unde se derula conversația, semn că cealaltă s-a hotărât. Acceptase. Îi puse întrebările clasice – clasicismul întrebărilor cu pricina era, de asemenea, patent personal:
– Câți ani ai? Ești căsătorită? Ai copii?
O mai pățise ea cu întrebările astea, căci nu toată lumea îi răspundea ca la școală sau avea chef de trăncănit pe seama lor, dar nu se impacienta. Și nici nu renunța la mica manie – pesemne că din răspunsuri deducea instinctiv unde e loc de-ntors și unde nu. Consemnabil rămâne doar că erau atât de șocante ca atare, încât de obicei primea răspunsul scontat și lucrurile mergeau strună mai departe. Lumea scriitorilor fiind axiomatic alta decât cea obișnuită, întrebările Virginicăi puteau fi considerate la o adică nu atât inoportune, cât, mai degrabă, excentrice.
Legenda mai spune, referitor la cei ce refuzau să răspundă, că se ajungea de regulă la block, deoarece schimbul de cuvinte care urma după refuz nu mai era la fel de amabil ca la început. Dar să continuăm, că înainte mult mai este.
Între timp, Virginica căpătase vadul ei de susținători, bine creat și întreținut, și se infiltrase într-o serie de grupuri cu denumirea de literare, apărute ca ciupercile în timpul pandemiei. Toată ziulica era peste tot, schimbând o vorbă laudativă cu unul, cu altul. Cunoștea acum o serie de literați, mai mult sau mai puțin, și căpătase îndeosebi o prietenă bună și veche – cel puțin, așa îi plăcea Virginicăi să definească legătura dintre ele, ca fiind de prietenie – pe care o tachina cu mare bucurie pe toate căile virtuale întâlnite. Cum „prietena” era deja scriitoare în toată firea, entuziasmul Virginicăi creștea ca Făt Frumos, pe zi ce trecea, și planul ei începu să prindă contur serios.
Să le lăsăm acum pe tânăra debutantă sau pe scriitoarea autentică la o parte, să-și vadă de ale lor, căci nu despre ele e vorba, fiind folosite doar pentru a ilustra modul de desfășurare a relațiilor virtuale ale protagonistei. Ne întoarcem la legendă, unde o regăsim pe mereu vesela noastră pensionară anunțând cu surle și trâmbițe, după doi ani de cumpărat intensiv cărțile altora, că va publica și ea prima carte și că de acum încolo e scriitoare.
Deși stârni din start unele nedumeriri stinghere – lucrul acesta ar fi părut, iarăși, firesc într-o societate de consum obișnuită, dar nu într-una literară –, afirmația fu trecută cu vederea și chiar, pe alocuri, cu încurajări. Virginica, însă, nu scăzu un gram din volumul ego-ului artistic nou-nouț. Din contra, își luă elan și finaliză rapid cartea respectivă, folosită exclusiv, din momentul apariției, drept monedă de schimb. Experimentase destul cât să mizeze liniștită pe decența multora dintre scriitorii prezenți virtual de a nu da cu pietre nici la nevoie acută, darămite pe un fapt pe care nu știau încă de unde să-l apuce.
Odată ieșită cartea de sub tipar – cu greșeli de tehnică, logică și redactare, dar iarăși Virginica nu se impacientă, doar nu era singura –, tactica ei se modifică radical. Mai nou, în orice grup cu proză sau poezie în denumire ar fi intrat un utilizator de Facebook, la orice apariție a unei noi cărți a oricui, Virginica era prezentă în comentarii cu o replică repetată până la a deveni celebră, adresată autorului în cauză:
– Felicitări!!! Facem schimb?
O replică ce luase locul, datorită (sau din cauza – prepoziția se poate schimba, în funcție de locul prin care circulă legenda) marelui eveniment editorial personal, celor trei întrebări vechi.
Apărură și primele refuzuri categorice la schimbul propus, dacă nu de-a dreptul supărate. Acestea, ca și răspunsurile de altădată, ar fi putut fi un semnal de alarmă pentru Virginica. Un semn că nu e chiar în regulă procedura. Dar Virginica era acum de neoprit. Era, în sfârșit, și ea autoare și voia să guste din plin gloria momentului. Ba, mai mult, curând ținu morțiș să se autointituleze scriitoare și să-și facă pagină separată de Facebook cu statutul mult râvnit, cu care semna acum orice apariție virtuală.
E foarte posibil ca Virginica să fi crezut că toți cei cărora le cumpărase cărțile îi erau datori sine qua non. E la fel de posibil și ca ea să fi crezut sincer în menirea-i de creatoare de operă literară, descoperită târziu. Totul rămâne la nivel de speculație. Fapt concret este că au început controversele asupra valorii ei literare, apărând deja primele considerente negative cu privire la aceasta, de la cei care nu stau mult pe gânduri la astfel de agresiuni psihice, mai ales când li se cere o validare pe care nu sunt dispuși să o dea aiurea.
Însă și masa celor ce înghit orice, ori pentru că nu cred că schimbă ei ceva dacă vorbesc, ori din lehamite, ori din nepăsare, ori, pur și simplu, din delicatețe, este destul de mare în astfel de împrejurări și Virginica, departe de a se da bătută, și-a susținut cu ardoare dreptul de a fi considerată scriitor mai departe. Astfel, și-a continuat campania de agățare a noilor autori cu replica devenită celebră:
– Facem schimb?
Și nu numai. Ca planta agățătoare adusă de vânt, s-a atârnat de scriitorii cu care avusese deja de-a face într-un fel sau altul, obligându-i virtual, prin tag-uri, nominalizări, mesaje și alte manevre permise de rețeaua de socializare respectivă, să intervină și să ia cuvântul în favoarea sa.
Orice carte are cititorii ei a devenit noul truism pe care se baza în campania de promovare proprie, trecând peste toate criticile nedorite cu bine-cunoscutul deja block. Încă mai avea destui amici și, ambițioasă foc, când nici nu se așternuse bine praful pe prima capodoperă, o tipări pe a doua. Anunțul suna cam așa: În urma succesului…
Virginica știa bine acum că, chiar dată la o parte (cu nesimțire, după părerea ei) de greii literaturii care aveau întâmplător cont pe Facebook, putea conta liniștită în continuare pe o serie de autori cam de o seamă cu ea – nu din punct de vedere al vârstei, ci al competențelor literare – care nu ar fi îndrăznit să o conteste cu armele primilor. Așa că i-a dat și ea pe cei mai mari întru literatură în lături, categorisindu-i cu nonșalanță drept niște ăștia care nu pricep că oameni suntem cu toții și avem aceleași organe („organe” nu face parte din replica originală a Virginicăi, dar legendei îi e greu să înregistreze cuvintele folosite ca atare în discuțiile cu pricina).
Legenda sare deliberat peste amănuntele picante ale disputelor despre ce înseamnă a fi sau a nu fi scriitor, deoarece nici eroinei principale nu i-a păsat prea mult de calitatea operei sale, ci doar de laudele stereotipe, acolo unde erau, din mediul virtual și mai spune doar că, în decurs de nici un an de la prima apariție editorială, Virginica, ferm convinsă de destinul ei literar, scosese deja a treia carte tipărită și se pregătea de a patra, care, deși în ampla sa viziune ar fi trebuit să-i reunească pe toți, inclusiv pe „mieii” pierduți de turma ei de „scriitoare”, a pus din nou paie pe un foc ce părea stins și așezat la un moment dat în vatra lui.
Virginica hotărâse, cu alte cuvinte, călcând peste orice noimă sau normă literară, scrisă sau nescrisă, să întocmească un fel de compendiu (pe criteriul „cine vrea”) cu scriitorii unei generații incerte literar, dar în care să se încadreze și ea, de la sine putere. Virginica nu știa, desigur, că astfel de „istorii”, ca să aibă credibilitate, se întocmesc numai de către critici sau istorici literari și numai sub egidele unor asociații sau uniuni specifice, eventual grupări sau cenacluri literare, toate acreditate și sub semnul unui real bine definit, și nu așa, nitam-nisam, ca un gen de a patra carte pe care o poți scoate peste noapte, ca să gâdili orgoliul celor ce au rămas să te susțină virtual sau, eventual, să-i aduci înapoi pe cei ce te-au recuzat.
Evenimentul, postat cu mare tam-tam, a rămas în ceață, dar a reușit să scoată din matcă pe ultimii mohicani, cei care tăcuseră până la capăt (capătul fiind acea „istorie literară” ad-hoc, total neavenită) și care, puși în fața ofertei la care trebuiau să dea un răspuns public, s-au delimitat, cu o politețe tardivă și inutilă, de acesta. De unde până atunci s-a mai și râs sau încă erau scriitori amuzați de poveste, acum toată lumea scriitoricească reală s-a revoltat, cu sau fără glas și râsul a rămas undeva, în urmă, ca o amintire căreia îi trecuse, ireversibil, vremea.
Cam așa s-a sfârșit cariera de scriitoare de Facebook a Virginicăi, deși, pe ici, pe colo, poate fi încă văzută încercând să mai ceară câte un schimb de cărți, acțiune care, practic, a consacrat-o mai mult decât toate celelalte la un loc.
Un ultim lucru de consemnat ar fi acela că istoriile – nu neapărat literare – se repetă întocmai pentru a ne aminti încă odată că ele, legendele, nu apar din neant și nu se păstrează vii degeaba de-a lungul secolelor, poate chiar mileniilor, chiar dacă sunt reinterpretate până la epuizare.
Cum în Univers totul este interconectat, tragica năzuință a unui muritor de a vrea cu orice preț să fie ceea ce nu este are, dincolo de ilarul cotidian, un dramatism uman intrinsec și chiar o frumusețe metaforică aparte, ea făcând, printre atâtea alte învățăminte sub formă de parabolă, trimitere indirectă la o altă legendă, mult mai bătrână, dar, iată, valabilă și azi, în care un anume Icar a vrut să zboare prea aproape de soare, fascinat de măreția lui, și soarele i-a topit, fără crâcnire, aripile, Icar căzând de fiecare dată în apele destinului dat.

___________________________________________

Apărută în revista Astralis nr. 2(14)/2022