A fost odată ca niciodată (sper!) o țară mică și frumoasă, despre care, dacă priveai din afară și citeai știri dinăuntru, aflai că acolo curgeau laptele și mierea. Și țărișoara aceasta mică și frumoasă, printre multele lucruri deosebite de alte țări din vest pe care le făcea, își auto-consemna producția respectivă de lapte și de miere, pentru a-și informa locuitorii.
Prin urmare, a fost tot odată ca niciodată (iarăși sper…) și un ziar al tuturor locuitorilor ei, care nu lipsea din nicio casă, de pe nicio masă (și nu numai, după cum vom vedea în continuare), Scânteia pe numele lui. Scânteia era omniprezent și omniscient, ca unii naratori din unele istorii care mai dăinuie și astăzi.
Nu era casă în cel mai mic cotlon de țară fără abonament la Scânteia. Și-l permitea oricine sau, dacă nu, îl împrumuta – atât de important devenise. Scânteia era peste tot.
În geamuri, de exemplu. Lipit pe geam, cu rol de precursor al jaluzelelor în casele mai sărace sau, mai practic, în ochiurile de geam ale anexelor gospodărești din ograda omului. Mat, opac, uneori cu margini roase de soare sau de șoareci, Scânteia ferea cu strășnicie, schimbat din când în când, interiorul unei magazii de privirea eventualului vecin indiscret.
În bucătărie, îndeosebi, dar și în casă, avea loc de cinste. Nu alături de-o cafea, cum ar anticipa cineva cu imaginație obișnuită – de altfel, cafea naturală, cafeaua noastră cea de toate zilele de azi, nu prea era în acele vremuri. Scânteia era, deci, mult mai util în sertare. Fiecare sertar – și atunci erau, aș zice, dulapuri sau șifoniere cu mult mai multe sertare și sertărașe decât mobila minimalistă de astăzi – avea pe fundul lui un ziar Scânteia, adaptat la dimensiunile locșorului respectiv. Abia peste bucata de ziar urmau – deoarece atunci cultul păstrării în bună stare a lucrurilor era mult mai ridicat decât astăzi – obiectele de uz casnic sau vestimentar. Nu oricine își permitea atunci hârtie A3 sau mai mare. Dar ziarul era nelipsit. Se întrezărea câte o literă sau un titlu cu aldine printre furculițe, farfurii sau lenjerie în orice sertar întredeschis.
În curte, vara, la soare. Cât era de mare, Scânteia era desfăcut și întins în foile componente, filă lângă filă, pe prispa de ciment sau direct pe pământul uscat și bătătorit, ca un covor din litere, luându-și în primire menirea de auxiliar sau adjuvant al diverselor activități casnice: bătutul păstăilor, dezghiocatul ulterior al mazării sau al fasolii și treburi desfășurate în aer liber. Erau adevărate șezători pe un astfel de covor câteodată.
În tren. În tren, prezența și utilitatea Scânteii erau copleșitoare. Dar, din nou, nu pentru a comenta vreo știre. Simpla deschidere a ziarului scotea la iveală, ca prin minune, calupuri de brânză proaspătă și gustoasă, ademenitoare șunci afumate, sendvișuri mai apetisante decât burgerii de azi, covrigei, napolitane sau inegalabilele prăjituri de casă. Scânteia învelea în paginile ei generoase orice produs alimentar al acelor timpuri în care șervețelele de unică folosință erau un lux. Se pare că o făcea și fără repercusiuni în timp asupra organismului uman la cerneala tipografică.
La transport. Tot un fel de împachetat era și acesta, dar nu cu scopul imediat al consumului produsului respectiv, ci al transportului său în siguranță – echivalentul foliei cu bule de astăzi. Îmbrăcam, așadar, ouă sau borcane, unul câte unul, în ziar, pentru a le proteja fragilitatea pe distanțe mari, cum ar fi aceea dintre părinți și copiii plecați în ale orașe, departe, la muncă sau la studiu.
Lângă orice vatră. Vara, la cuptorul din curte, unde se coceau minunățiile rămase tradiționale și azi, sau iarna, la gura sobei, Scânteia trona în tenculețe numai bune de rupt în bucățele mici, stropit cu gaz și aprins focul. Prima scânteie și apoi vâlvătaia bucățelei în cauză erau semn de operațiune reușită. Deasupra se puneau vreascurile și focul se pregătea să duduie. Uneori, ce-i drept, ziarul concura cu cocenii de porumb, care și ei întrețineau bine flacăra, până se aprindea de-a binelea în cuptor sau în sobă. Cocenii, însă, și-au trăit apogeul după dispariția Scânteii, până la detronarea, la rându-le, de către sobele cu gaz, centrale sau alte minuni tehnologice.
Poate că de aici i s-a și tras numele ziarului – nu i-am studiat etimologia înainte de a scrie acest text și nici în alte contexte. Dar simbolul este evident – o scânteie și roșul aprins al focului care urmează, ca și comunismul, a cărui culoare predominantă ne-a ars decenii din viață și încă mai scoate fum pe ici, pe colo.
În privată. Privata, pentru din ce în ce mai mulții necunoscători din prezent, era toaleta din curte, deși „toaletă” e mult spus. Practic, era wc-ul propriu-zis. Un wc de serviciu, cam cum se mai găsește azi în orice apartament cu patru camere sau la garsonierele confort III. Sau, din păcate, dar asta e altă poveste și e infinit mai tristă, în curțile unor școli rurale din România.
Privatele erau, așadar, pe undeva, prin mijlocul sau fundul curții – nu știu dacă străbunii noștri aveau sau făceau studii freatice, dar, cu siguranță, știau din experiențe atavice de necesitatea păstrării unei distanțe oarecare între privată și casa locuibilă. Cămăruța aceea – să-i zicem așa, pentru necunoscătorii cu pricina – era, în genere, din lemn. Un paralelipiped cât să încapă omul mare în picioare și să se poată învârti pe loc, alcătuit din scânduri lipite în așa fel între ele și fixate în final în cuie (nu știu dacă se inventase bormașina, eu am văzut sau, mai bine zis, auzit prima bormașină mulți ani mai târziu, în condiții de bloc și de ore imposibile), în așa fel încât să stai comod înăuntru și să nu intre odată cu tine ploaia sau zăpada. Doar umezeala, frigul sau crivățul intrau acolo odată cu omul – adică starea lucrului, nu și lucrul în sine. Cum omul, intrând într-o casă, își ține cu sine sufletul, lăsând la ușă paltonul și bocancii, așa rămâneau și la ușa privatei toate anotimpurile.
Sigur, erau și gospodării cu private din beton, dacă omul era mai înstărit – însă destul de rare și, neavând noțiuni de inginerie, mă gândesc acum că nici nu prea meritau, având în vedere că, din ani în ani, această cămăruță își muta, din motive igienico-sanitare, locul în curte. Acesta a fost, de altfel, unul dintre cele câteva mistere ale copilăriei mele – cam de câte ori se mută, oare, o privată într-o viață? Misterul creștea pe măsură ce, în unele vacanțe, revenită la bunici, regăseam cămăruța respectivă, a mea sau a altora, în alt loc și nu prindeam niciodată momentul ca atare. Dar, ca orice mister, s-a sfârșit într-o zi, când, mare fiind deja, mi-a scăpat înăuntru un obiect important și, când am conștientizat irecuperabilitatea lui, am detestat pentru prima oară pitorescul privatelor.
Ei bine, ca să ne întoarcem la subiect și divagația mea să nu fie interpretată drept ce nu este, adică o nostalgie a privatelor din curțile copilăriei, în locul cu pricina nu exista, evident, nici hârtie igienică. Pare inadmisibil azi, într-adevăr, dar omul improvizează dintotdeauna și se adaptează la orice. Contrar sincerității întregului articol, nu voi vorbi, totuși, despre improvizațiile acelor vremuri în materie de înlocuitor de hârtie igienică.
Voi vorbi doar despre (cum altfel…?) omniprezentul ziar Scânteia, care era esențial în acest scop în perioada descrisă. Așadar, în orice astfel de cămăruță… privată (iată cât de frumos se îmbină cuvintele până și într-o astfel de istorisire), pe scândurica aferentă se găseau stocuri serioase de Scânteia, care nu erau în niciun caz pentru lectură. Înțeleg mirarea celor ce n-au trăit astfel de vremuri și n-au cunoscut privatele în sine, mai ales că mulți sunt astăzi tributari obiceiului de a citi în băile uneori amenajate cât o mică garsonieră ultramodernă, dar, din decență literară, fac apel la imaginația cititorului, neputând, cum am mai precizat, dezvălui deschis rolul ziarului în privatele strămoșești.
Și aici, însă, varia forma, după cât de gospodar era omul casei. Ori era pus calup teancul de ziare, să te servești după nevoi, ori era deja rupt în bucăți, uneori chiar tăiate frumos, în dreptunghiuri impecabile. Un mic lux – precursor, presupun, al suportului de hârtie igienică de azi – îl constituia, în unele private, un cui lung și gros, bătut într-unul dintre pereții laterali interiori, în care erau înfipte ordonat dreptunghiurile de ziar.
Ca să nu las în urma citirii un… iz neplăcut, aș încheia cu un joc pe care l-am jucat mulți dintre noi, tot cu ajutorul Scânteii și care cred că, pe alocuri, continuă și astăzi – cel puțin la criminalii în serie din serialele americane, unde văd frecvent procedura. Decupam, prin urmare, literele mari și îngroșate și le lipeam pe foi de caiete, care se transformau în tot felul de bilețele, anonime sau nu, care bântuiau printre noi, copiii de atunci, în scop exclusiv de distracție (nu mai țin minte, dar e posibil să fi fost și didactic scopul respectiv).
Desprinsă din paragraful anterior, o altă latură a folosirii ziarului era însăși… latura lui, cea albă și lată. Marginea, cu alte cuvinte – suficient de încăpătoare cât să fie ruptă și folosită la diverse mesaje, într-o epocă în care sms-urile nici în vis nu existau sau la tot felul de notițe momentane, precursoare cu succes și ele ale universalelor post-it-urilor de azi, cu dulcile lor forme de inimioare roz, săgeți albastre sau cerculețe verzi.
Nu m-am gândit niciodată astfel la vremurile trecute. O fac, însă, câteodată, tot văzând nostalgiile exagerate și prost înțelese, ca sentiment în sine, față de tot ce a fost, ale unor semeni care confundă melancolia copilăriei, alături de viziunea asupra lumii, interpretată prin naivitatea și candoarea ochilor de copil, cu dezamăgirea față de prezentul incert sau urât pe care îl trăim cu toții.
Abia acum, privind retrospectiv la propriul meu trecut comunist, îmi dau seama, printre multe altele, și de importanța casnică a marelui ziar național de pe vremuri. Și, mai ales, de importanța tirajului său. Scânteia a fost, cu adevărat, de folos națiunii sale la vremea sa.

Apărut în Convorbiri literar-artistice nr. 27/2022

Foto repr. Metropotam