Când se dezmetici mai bine, se răsuci de câteva ori, se cercetă oarecum curioasă, oarecum supărată și i se păru că poalele rochiței îi sunt franjuri. Prințesa Bezea dădu să plângă în hohote. Încercă să își aducă aminte cum a ajuns acolo, pe mormanul de resturi, și tristețea o podidi și mai tare.

Ca prin vis, revăzu balul. Primul ei bal la Palatul Viu Colorat. Cât așteptase să fie prințesă pentru o seară!  Revăzu platoul uriaș și alb, cu floricele fine, pe care erau înșiruite toate surorile ei – un rând de fete, care de care mai tinere și mai frumos ornamentate, stând în cerc și primindu-i pe invitați. Era în mijlocul lor, cea mai roz și mai atrăgătoare dintre toate, și nici nu-i trecea prin cap că, după scurtul moment de glorie în care fusese prezentată tuturor, avea să cunoască ce-i mai rău – abandonul și uitarea.

Își aminti apoi fragmente din bucătăria Palatului. Mama ei, Spuma de Ou, parcă era marea din povești, pe care n-o văzuse niciodată. Se ridica și cobora deasupra nivelului Bolului Universal. Unchiul Tel începuse să se agite – dacă nu e totul gata la timp? Minusculele Bombonele își făceau de cap și Bezea le-ar fi apostrofat, să mai stea locului:

– Hei, ce-i cu grădinița asta, voi nu vedeți că…

Dar tăcu subit. Cât era de prințesă, la urma urmei toate Dulciurile aveau aceeași soartă și-și spuse că ar fi ipocrită să țipe la niște rude, fie și depărtate, ca să stea cuminți, numai pentru a fi preparate și mâncate mai repede laolaltă.

Lăsă, așadar, lucrurile în voia lor și, din marea forfotă din bucătărie și apoi feeria din sala de bal, mai revăzu, într-un gând sumar, cupa cu Acadele, dincolo de tăvile cu Prăjituri care mai de care mai îmbietoare. Din ea răsărea, ca un soare…

– Ce faci, Prințesă, plângi?

Bezea privi nedumerită în jur și, prin întunericul ce se lăsase, ghici uluită silueta Prințului Acadel. Oh, e chiar el, șopti pentru sine, dar suficient de derutată din nou. Ar fi vrut să fie singură, să-și plângă de milă, dar ar fi vrut și să fie compătimită, însă Prințul Acadea, deși îl admirase cu coada ochiului în sală și i-ar fi plăcut să-i fie mai prin preajmă, nu i se părea deloc consortul ideal în astfel de momente. La urma urmei, ce știa de el? Poate era prea îngâmfat pentru tragedia prin care trecea ea. Sau poate că dragostea care nici nu se născuse bine trebuia să se stingă acolo, neîmplinită, în sala de bal, nicidecum să aibă un final trist pe un morman de gunoi.

– Eu? Cine, eu? Nici gând, cred că stă să plouă și au căzut primele picături, răspunse ea, într-o gardă preventivă.

Acadel dădu ochii roată, semn că erau singurii de acolo care puteau vorbi unul cu altul.

– Și de unde, mă rog, mă cunoști tu pe mine? Nu-mi amintesc să fi făcut cunoștință, continuă Prințesa.

– Vă cunosc pe voi, Bezelele, am vrut să spun. Am văzut destule cât am stat în picioare, în cupa de la geam. Vă plecați în fața oricărui trecător, de parcă abia așteptați să fiți mâncate.

– Și chiar am fi fost într-o clipită, doar ăsta ne e rostul, îi zâmbi printre lacrimi atârnând de gene Prințesa. Nu ca voi, care nu vă mai terminați și pe care, când se plictisește lumea, vă îmbracă la loc și, de cele mai multe ori, vă uită în șifonier.

– În cămară, vrei să spui. Sau pe masa din sufragerie, la loc de cinste.

– Vorbeam metaforic, Prințule…

Dintr-odată, întrerupând melancolia tinerei Prințese, care se transformase, datorită bizarei întâmplări, în picantul schimb de replici cu partenerul de ocazie, se precipită un zgomot care le stârnea amintiri vagi amândurora. Erau pași de om, nu mai avea niciunul vreun dubiu, deși nu le auziseră până atunci sunetul pe caldarâm. Bezea sări imediat de unde stătea și-l învălui cu brațele ei moi pe Acadel, care, surprins, vru să se răzvrătească, dar, aproape imobilizat, așteptă resemnat să se stingă zgomotul inoportun. O talpă trecu pe deasupra lor și Bezea gemu puțin. Eliberată din călcătură, se scutură până când forma ei începea încet să se refacă. Acadel se ridică și el și se întinse cât era de lung.

– Ce-a fost asta…?

– Nimic. A trecut un om peste noi.

– Nuuu… Ce-a fost…

Îmbrățișarea...? zâmbi Bezea în gând, după care își reluă atitudinea aparentă de nepăsare, deși teama, împletită cu întâmplarea dinainte, îi stârnise un fior indescriptibil.

– Poate un mulțumesc n-ar fi rău. Ai fi fost rupt în două fără mine.

Acadel rememoră strânsoarea Bezelei și abia atunci se cutremură. Avea dreptate Prințesa. Dar… oare numai de spaima proaspăt trăită se cutremurase?

– Mulțumesc, Prințesă…! Deși nu știu cum aș putea s-o fac într-adevăr. Dar tu pari… Ești… Nu pari în apele tale! Vrei să-ți scot ambalajul, să-ți revii mai repede?

– Și de ce-aș fi, ignoră ea ultima întrebare, când, după ce m-am scăldat în ape cu mult mai minunate, după ce am fost pregătită zile întregi pentru o seară de basm și am devenit centrul atenției tuturor, m-am trezit aruncată la gunoi și călcată în picioare. Hotărât, sunt alte ape acestea…

Un gust nou și străin de toată ființa ei o făcu să-și oprească vorbele neterminate. Era gustul amărăciunii. Ar fi vrut să-i mai spună cât regreta că se întâlniseră atât de târziu și că înăuntru, în sala feerică de bal, abia apucase să-l întrezărească, poate că, dacă atunci… Poate…

– Prințesă, trebuie să-ți mărturisesc ceva.

Bezea își ciuli urechile și ochișorii desenați din jucăușele Bombonele către Acadel.

– Nu ți-aș fi destăinuit, în mod normal. Probabil că, nici dacă aș fi vrut, nu aș fi apucat. Dar, când eram înăuntru, te-am zărit și mi-am dorit mult să fim împreună. Chiar îl rugasem pe Bătrânul Marțipan să facem schimb de locuri. Și m-am rugat și la Dumnezeul nostru, al Dulciurilor, să ne apropie cumva.

– Și Dumnezeu ți-a ascultat, în cele din urmă, ruga…

Acadel tăcu deodată, cu un surâs abătut, care părea să spună că a vorbit prea mult. Sub felinarul aprins din colțul străzii, lucea atât de frumos și părea atât de mândru! Dungile de la costumul lui păreau drum drept spre fericire. Papionul verde părea o libertate nepromisă. Bezea fu cât pe ce să se topească de dragul lui și, privindu-l lung în timp ce Prințul căuta către stelele licărind într-o depărtare greu de imaginat, își dădu brusc seama că tot ce avea pe lume era doar clipa aceea, în care se afla lângă el, cel pe care îl visase, fără să-și recunoască până atunci sieși. Că trecutul ei era într-o ceață ca din alt univers, imposibil de reconstituit în acel moment, iar viitorul – de neprevăzut.

În clipele care au urmat, se priviră în ochi cât o veșnicie. În ai Prințului nedumerirea pierea treptat, într-o altă stare, de nedescris, iar în ai Prințesei se oglindea tot ce nu voise până atunci, iar acum nu mai putea, să spună în cuvinte. Felinarul clipi – cât, poate, o pană de curent de o secundă, dar, mai degrabă, cât un semn pentru cei doi, că îi înțelege și că e de partea lor.

Primii picuri reali de ploaie, ca un răspuns târziu la încercarea ei inițială de glumă, începură să cadă. Din Palat se revărsau până afară, pe străzi, muzica de dans și luminile la fel de colorate ca și dulciurile. Ciudat, însă, niciunul dintre ei nu-și mai dorea să fie înăuntru. Le era mult mai bine unde și cum erau acum. Evidența aceasta o tulbură într-atât, încât, în lupta dintre a se lăsa în voia senzațiilor sau de a le ascunde în continuare, făcu o ultimă încercare în favoarea ultimei variante:

–… Vai, ce-o să mă fac, sparse ea tăcerea așternută, dacă nu se oprește, o să mi se desfacă ambalajul, o să mi se scurgă toată culoarea și-o să devin un val mare și roz, care…

– Mai taci, draga mea, și lasă prostiile, îi replică Prințul, matur dintr-odată cât pentru doi, datorită revelației prin care trecuse și el. Vino aici, o trase cu hotărâre mai aproape, lipindu-se de data aceasta deliberat de ea. Hai mai bine să ne gândim ce mai putem face, ca să ne împlinim, totuși, rostul pentru care am fost aduși pe pământ.

Stând așa, într-o tăcere nouă, de data aceasta nemaifiind nestingheriți de niciun sentiment ascuns, văzură ca prin vis, un vis cu totul altul decât cel din dimineața aceleiași zile, un copil în zdrențe, singur și sărac. Copilul trecu ca o umbră pe sub felinar și, fugind de ploaia care se întețea, se adăposti ghemuit sub streașina de lângă locul unde fuseseră aruncate Dulciurile.

Fără să-și vorbească, Prințul și Prințesa se înțeleseră prin limbajul comun al corpurilor trecătoare în care se întâlniseră. Se învârtiră amândoi deodată, pe acordurile din ce în ce mai palide ale muzicii din Palat, ca într-un prim și ultim dans împreună, astfel încât lumina becului să cadă peste ambalajele lor lucioase și încă intacte. Copilul sărac le zări și, ca în fața unei minuni de care nu era deloc sigur că e pentru el, privind întâi în stânga, timid, apoi în dreapta și, în cele din urmă, spre cer, întinse mâna către cele două dulciuri.

____________________________

Din Antologia Prieteniei, vol. VI, ASCIOR, 2022

____________________________

Foto repr. angi-food.blogspot.com