Spre finalul Legendelor toamnei (exemplul e oarecare, fiind cel mai recent în mintea mea), când toate întâmplările cu consecințe dramatice care uniseră sau despărțiseră destine se încheiaseră, unul dintre frați îl întreabă pe celălalt cum de a fost mai iubit de către toată lumea, deși el, care punea întrebarea, fusese cel care respectase toate regulile vieții.

Tema este clasică, iar întrebarea, desigur – retorică, pentru că nu există răspuns pe măsură. Iar când, în scenariul adaptat după carte, fiul rătăcitor este frumosul Brad Pitt, care nici nu încearcă, de altfel, să dea vreunul, adevărul nu mai contează, ci numai ceea ce mai pot face personajele cu adevărul proaspăt descoperit.

După un astfel de răspuns, însă, dibuie de mii de ani toate filosofiile și religiile lumii. Și, mai nou (când spun nou, mă refer în cazul de față la epoca apogeului unei științe sau discipline, și nu la ani umani), psihologia.

Oamenii – afirmația este pur empirică și aplicabilă numai în contextul prezent – sunt, după părerea mea, în ansamblul lor, dincolo de particularitățile individuale infinite ale fiecăruia în parte, de două feluri; cuminți și… altfel. Nu urâți și frumoși, nu buni și răi, pentru că ambele și multe altele sunt interdependente. De-sine-stătătoare și native ar fi, însă, doar aceste două direcții esențiale ale firii umane.

Pe oamenii cuminți îi știm cu toții, mai ales că majoritatea facem parte dintre aceștia. Sunt cei care stau unde îi pui, până la noi indicații, pentru că înțeleg imediat că nu e bine să supere pe nimeni și că așa trebuie. La școală, stau în banca lor. Acasă, fie că le place, fie că nu, își fac temele, pentru simplul fapt că li s-au dat și trebuie efectuate. Mai târziu, după ce termină, conform posibilităților materiale sau intelectuale, un liceu sau o facultate, se ocupă în continuare să-și definitiveze rostul, prestabilit prin moștenirea spirituală a locului în care au apărut pe lume – o căsătorie bună (alt cuvânt cu zeci de valențe, în funcție de succesiunea standardelor sociale aferente) și un serviciu la fel de reușit, unde să-și facă un viitor. Apoi omul cuminte se poate autointitula împlinit și, cu excepția evenimentelor care pot schimba soarta omenirii, o poate duce astfel până la adânci bătrâneți.

Oamenii cuminți pot nimeri prost – și asta se întâmplă, fără complicațiile dramelor din beletristică sau cinematografie neapărat, unde arta transfigurează răul și urâtul – destul de des. Omul cuminte, indiferent că e femeie sau bărbat, poate trăi un eșec marital, poate da greș în alegerea locului de muncă. Pe toate cele, însă, le va schimba greu spre deloc, în caz că nu vor face ceilalți implicați în povestea lui schimbarea cu pricina. Omul cuminte, în general, își va interioriza nemulțumirea sau nereușita, încercând să păstreze aparența cerută de societate. Pentru că omul cuminte a învățat de mic că trebuie să-și facă tema fără comentarii, ca să capete o notă bună.

Poate că, la urma urmei, de aceea ni se dau de mici, sub pretextul însușirii învățăturii din ziua respectivă, aceste teme pentru acasă. Pentru a ni se inocula supunerea față de ceea ce ni se cere de către cei mai mari decât noi din orice punct de vedere și obișnuința cu normele.

Dar omul acesta cuminte își va fi îngropat între timp în suflet multe nedreptăți, chiar traume, ținute în frâu, poate, până la sfârșitul existenței sale, de jugul social la care este înhămat. Și tocmai de aceea, pentru că el nu s-a exprimat niciodată liber și nu a acționat după voia inimii, ci numai după cea a legilor societății date, omul cuminte îl va invidia în forul său interior pe omul altfel. Dovadă stă admirația secretă și perpetuă pentru haiduci, revoluționari de orice fel la vremea lor sau – de ce nu? – hackeri.

E rândul să îl punem pe masa imaginară a unei disecții sumare pe omul altfel. I-aș fi putut spune rebel, de exemplu. Dar am ales altfel, deoarece acest cuvânt s-a adjectivizat în ultimul timp într-un mod ciudat, însă pozitiv, în viața noastră cotidiană. Avem, așadar, școala altfel, săptămâna altfel, câte o zi altfel cu diverse ocazii festive și multe altele altfel, care denotă ceva ieșit din tipicul cotidianului și, de regulă, mult-așteptat. E un lucru bun, zic eu, să-i spun om altfel celui ieșit din tipare, mintea umană hrănindu-se cu analogii și astfel, poate, apropiindu-și-l, în loc să fugă de el, cum spune norma nescrisă a societății.

Prin urmare, copilul altfel va deranja o oră în care subiectul acesteia sau modul lui de predare nu îi stârnește interesul. Va refuza, nu neapărat din lipsă de respect, ci pentru că va considera mereu că are ceva mai bun de făcut, fie și doar să se joace, efectuatul temelor. Mai târziu, va fi cel căruia i se va repeta obsedant, direct sau nu: intră și tu în rândul lumii, căsătorește-te, găsește-ți o slujbă, să te întreții ș.a.m.d.

Omul rebel din fire va ignora sau detesta legile sau normele sociale, fără, însă, a le încălca în esență, ci doar în forma lor, deoarece nu își va găsi în ele sinele, ci numai acele aparențe care se cer expuse pe tapetul social. Linia oarecum dreaptă a existenței omului cuminte se va transforma, în cazul rebelului, într-un drum inițiatic perpetuu, întrupat în linii sinusoidale, curbe, uneori frânte.

Și omul rebel va râvni sporadic la liniștea celui cuminte, în momente de oboseală, dar numai până când o va lua de la capăt cu veșnica lui căutare, căreia societatea nu îi dă, din unghiul lui, un nume, un contur, un final dorit.

Omul rebel știe că în sine este răspunsul, pe când omul cuminte îl caută în aprecierea sau acceptarea lui de către ceilalți.

Rebelul va tuna și fulgera, fără a da, evident, foc nimănui, când nu i se va părea în regulă ce se petrece, și va pleca. Omul cuminte va rămâne și va înghiți, dar să ne ferească Dumnezeu de răbufnirea omului cuminte, când neajunsul i-a ajuns la os.

Pe omul bun și cuminte se bazează toată clasa politică a lumii. Rebelul este catalogat imediat drept oaie neagră a sistemului în care este prins momentan și de aceea guvernantul nu va face nimic pentru el vreodată, încercând doar să îl izoleze de restul turmei pe care o conduce exclusiv spre interesele proprii și să o calmeze, la nevoie, prin măsuri compensatorii imediate.

Tot după părerea mea, ar mai fi o diferențiere de bază între cei doi: credința. Nu religioasă, care poate fi inclusă în dezvoltarea subiectului – dar nu la ea mă refer. Ci la credința în ceva anume, orice ar reprezenta acel ceva, chiar și ateismul. Să nu crezi în Dumnezeu e un crez, în fond – crezi cu tărie că nu există o divinitate, spre deosebire de reacția omului cuminte, care poate să nu creadă în preceptele bisericii, dar le acceptă axiomatic. Când vorbesc de credință, mă refer la rebelul care nu e în niciun caz, ca în alt film foarte cunoscut, fără cauză. Omul rebel crede în valoarea sau valorile proprii, își construiește principii puternice, lupă pentru ele. Omul cuminte le are, cum spuneam mai sus, pe ale celorlalți, unanim acceptate, care i se par corecte și nu îl deranjează în mod curent.

Dar…

Ne mirăm câteodată masiv de vreun cunoscut: ai văzut cutare, era om la casa lui, cu mașină, cu copii, cu nepoți (eventual), avea tot ce-i trebuie și a lăsat tot și-a plecat… N-ai fi zis! Sau lasă în urmă bunătate de studii, firmă proprie, angajați și tot ce mai deținea, pentru a se tocmi ucenic la un meseriaș oarecare, radical diferit de formația lui profesională și inferior pe o scară socială tot stabilită aprioric. A înnebunit, va spune lumea din jur, la unison. I s-a urât cu binele, vor mai completa, pe ici, pe colo, cu falsă înțelepciune, unii. Un n-ai fi zis sau a înnebunit care spune tot. Omul acela avea un loc fix în colectivitate, la care a renunțat, din motive musai obscure pentru colectivitatea respectivă. Sau, în aceeași viziune populară, a luat-o razna peste noapte. Însă, dacă ieșim măcar o clipă din tiparele și prejudecățile prin care vedem micul sau marele univers, vom înțelege imediat că omul care avea tot a plecat să se regăsească pe sine, dându-și într-un final seama că nu posesiile de lucruri sau chiar ființe, ca atare, îl defineau. Vom înțelege că omul acela abia atunci a făcut primul pas adevărat spre el însuși.

Devine el astfel o oaie neagră la bătrânețe, după cum ne-a intrat în uz să dăm verdicte? Nu, pentru că aceasta este o caracteristică nativă. Devine mai degrabă un renegat al propriei vieți și drama lui va fi mai mare decât a rebelului care așa s-a născut și a căutat în permanență, deoarece omului cuminte i s-au zdruncinat temeliile pe care construise diverse. Or, negăsirea liniștii personale, care poate să coincidă sau nu cu cea colectivă, dar în niciun caz nu este condiționată de cea de a doua, este tragedia reală a omului în general și a omului cuminte în special.

Pe ce mă bazez, vorba lui Moromete, susținând că oamenii sunt, din punct de vedere nativ, cuminți sau nu – bază la care se adaugă tot amalgamul ulterior de familie, mediu, societate? Pe reacția elementară și din fragedă pruncie a copilului de a asculta – sau nu – de primele imperative la care poate răspunde, prin vorbă sau acțiune, conștient. Copilul, când se țipă pentru prima oară la el cu bine-cunoscutul stai locului, are două reacții: stă sau își vede mai departe de treburile lui. Atitudinea aceasta, în mare vorbind, îl va însoți tot restul vieții sale, iar cel ce nu va sta locului de mic are șanse uriașe să devină discutata oaie a familiei, așa cum și cel care va sta pe loc, din diverse sentimente momentane, are aceleași șanse de a invidia libertatea de acțiune sau gândire a celui ce nu renunță la ceea ce făcea pentru a mulțumi pe altcineva.

Revenind la paralela cu școala pe care am făcut-o la un moment dat, sigur că noi, adulții, venim majoritatea acasă de la serviciu frânți de o muncă ce, în general, nu ne place la nebunie, dar pe care trebuie să o facem pentru că avem de întreținut o familie, și atunci țipăm la copil că nu și-a făcut temele, adică nu a priceput ce trebuie, încărcându-ne astfel cu sarcini în plus. Sigur că e foarte comod ca, văzând cum se repetă situația, să îl catalogăm (că tot pomenim de învățământ) pe propriul copil, căruia, deducem noi simplist, nu-i place cartea, drept o oaie neagră. În același timp, uităm de puținele clipe de relaxare la o terasă cu amicii din copilărie, în care ne-am mirat împreună: ia te uită, X, premiantul clasei, s-a ales praful de el. Însă, între a blama sau doar a înregistra eșecul unui fost premiant și a ne categorisi propriul copil oaie neagră deoarece nu are, pentru liniștea noastră efemeră în ceea ce privește viitorul lui, doar 9 și 10 la școală, nu vedem, din comoditate, nicio legătură, aici intervenind un alt principiu după care ne ghidăm greșit, anume că treburile de acest gen li se pot întâmpla numai altora. Dar despre asta altă dată.

În încheiere, mi se pare de bun augur a sublinia faptul că rebeliunea sau cumințenia principiale pe care le-am dezvoltat fugar în cele spuse aici nu se referă nicidecum la oamenii altfel din punct de vedere fizic sau psihic, și anume la diferite handicapuri (native sau căpătate pe parcurs), după cum nu se referă nici la mulțimea de cazuri patologice existente.

Omul cuminte și oaia neagră sunt doar niște oameni normali, ca mine și ca tine, cel care citește acum, dar cu atitudini de viață total diferite – absolut normale și ele – din care, în loc să invidiem, am putea împrumuta fiecare ce ne lipsește sau folosește.

Wall-Street.ro

______________________________________________________

Eseu distins cu premiul II la concursul Vara visurilor mele, ediția XX, secțiunea eseu, organizat de editura Amurg sentimental, 2022