A fost odată ca niciodată un copil mai ciudat, care nu era cum erau ceilalți copii.
De mic, parcă era împărțit în două. Era jumătate bun și jumătate rău. Cu un ochi râdea, cu unul plângea și nimeni nu știa ce să-i facă.
În ograda unde văzuse lumina zilei, ba țipa de ziceai că-i apucat, ba cânta de se rupeau băierile cerului. Ba mânca tot ce i se dădea, fără mofturi, ba arunca cu mâncarea pe jos. Ba nu-l puteai trezi, ba nici gând s-adoarmă.
Mai măricel, când a ieșit pe uliță, să se joace cu cei de-o seamă, acu-i lovea cu ură, acu-i îngrijea cu mare duioșie. Ba le smulgea lucruri din mână, ba le dădea și îmbucătura de la gura lui. Ba-i gonea, ba îi chema. Parcă erau două suflete într-unul singur, unul bun și unul rău, și lumea începuse să îl ocolească, pentru că nu-și mai dădea seama cu care are de-a face sau ce poate să urmeze.
Azi așa, mâine așa, oamenii mari se adunară într-o zi la sfat în mijlocul satului și, stând și cântărind toate cele, hotărâră la ceas de seară și cu mare părere de rău să îl alunge din preajma lor de tot. Copiii prinseseră vestea din zbor și îi făcură și un cântecel din vorbele auzite prin case. Strigau după el în gura mare prin sat:

Copil din flori, copil din flori,
Să pleci din sat în zori
Și-napoi să nu mai vii
Până florile nu ți-or vorbi.

Ei nu știau prea bine ce cântă și nici copilul jumătate bun și jumătate rău, ajuns acum băiat măricel, nu înțelegea pe de-a-ntregul, dar s-a întristat așa de tare, încât s-a dus la bătrâna care îl crescuse, grăindu-i cu jale și cu partea caldă de inimă:
– Buna mea, mă iartă, dar eu am hotărât să plec în lume. Nu pot să mai rămân unde nu sunt dorit, cu toată iubirea ta. Mi-ai fost ca o mamă și mi-ai dat tot, iar eu nu te-am răsplătit cum se cuvine. Oi găsi un blid de mâncare și-un așternut seara sub cap pe unde-oi umbla și poate oi găsi și vreo dezlegare a firii mele, că nu mai pot nici eu s-o duc așa cum sunt acuma.
Bătrâna, cu spectrul singurătății din nou în față și cu mare durere pentru pruncul care-i ținuse de urât până se făcuse flăcău și de care se legase ca și cum ar fi fost al ei, îi zise atunci:
– Du-te, fătul meu. Eu am făcut ce am găsit de cuviință, dar se vede că n-a fost de ajuns. Ești pus pe ducă și nu te opresc. Asta ți-e, pesemne, soarta. Du-te și să-ți ai grija. Și vezi, când mergi pe drum să te apleci asupra florilor. Să fii atent dacă îți spun ceva. Mai multe nu pot să-ți zic, dar din flori te-am luat, poate că au ele vreo taină pentru tine.
Băiatul nu înțelese mai nimic, dar își promise sieși și-i dădu și babei cuvântul că o să țină minte sfatul, poate îi va folosi mai târziu.
În drum spre poartă nu se putu stăpâni și dădu, înainte să iasă din curte, cu piciorul într-o tufă de flori de pe marginea aleii, vorbindu-le urât, culcându-le la pământ și, în cele din urmă, călcându-le în picioare. Baba oftă lung și ieși în drum, privind cu dragoste și cu regret după el. Cine știe ce păcate avusese și ea de ispășit crescându-l, îi trecu prin cap, dar nu-i mai spuse nimic. Își făcu cruce cu limba în cerul gurii și îngână o rugăciune.
– Doamne ferește-l de rele, apucă să mai zică și băiatul se făcu punct mic și negru în zare.
Plecă băiatul nostru, așadar, și străbătu multe sate ce-i apărură în cale. Neștiind nimic de lumea de dincolo de satul său, le luă la rând, fără să aleagă. În fiecare așezare în care poposea era primit bine la început, se străduia să găsească loc de dormit și de muncit, dar trăia până la urmă același blestem repetat. Era un chin pentru el, înainte de a fi pentru alții, felul de a fi cu care-l hărăzise soarta și, cum nu mai avea nici drăgălășenia de copil mic, ce-l mai salvase din una, din alta, oamenii nu-i mai treceau cu vederea răutățile, gonindu-l imediat ce se dumireau.
Cu amărăciune și cu desaga cu câteva schimburi în spate, alături de o ploscă pe care o umplea cu apă cum se golea, ca să-i stea plină, pleca mai departe. Înapoi nu privea – nu avea la ce – și aproape că se obișnuise să fie întâi ospătat și apoi gonit de peste tot, fără să-și afle locul, cum vedea la cei de-o seamă cu el.
La un moment dat, în aceste peregrinări, o fată dintr-un sătuc oarecare i-a căzut cu tronc. Era altfel decât cele de până atunci. Frumusețea ei îi fura privirile de câte ori o zărea. Părul arămiu și mătăsos îi tot ieșea din cosița zburdalnică și-i aluneca pe umerii înguști, dar bine legați. Ochii ca o întindere adâncă de ape îi oglindeau gândurile cuminți. Silueta ei mândră, dar nu ca să-și râdă de cei ieșiți în cale, ci cât să treacă printre ei ca o regină ce nu primește pe oricine în palatul ei, îi stârni dorințe neavute până atunci.
Își făcu multe mustrări de conștiință și încercă să se înfrâneze, cunoscându-se, dar tinerețea nu-l lăsa în pace. Soarele arzător al verii și răcoarea serilor îl îmbiau la dragostea necunoscută. În el se dădea o luptă aprigă între a pleca mai departe, știind că poate să facă rău, și a rămâne și a vedea ce se întâmplă.
Până la urmă, viața îi dădu ghes. Făcu ceva ocoale cu subînțeles casei unde locuia ea cu părinții și fata începuse și ea, la rândul său, să îl placă de flăcău, care era acum înalt și vânjos. Avea trăsături tare frumoase băiatul nostru – un păr lung ca râul curgând năvalnic de pe coama muntelui și ochii de culoarea cerului în nopți fără stele și vioi ca apa sclipind sub ultima rază din amurg. Avea putere în brațe, un trup de zeu și mers de rege fără regat. Toate acestea cât duhul cel rău care sălășluia în el nu ieșea din nou la iveală. Când se ițea, îi schimonosea și pas, și căutătură, și faptă.
Și-au dat câteva întâlniri numai ei doi și au schimbat câteva vorbe, dar toate acestea au fost de ca și cum n-ar fi fost, deoarece într-una dintre seri fata se sperie tare văzându-l așa cum nu-l văzuse încă. Ochii îi luceau ca un tăciune aprins, mâinile parcă vorbeau fără el și atunci ea, temătoare fără să știe de ce, se neliniști și vru să se întoarcă acasă. Întărâtat de împotrivirea ei, o apucă de mâini și o trase după el, spre câmpul de la marginea satului. Fata se smuci din nou și el, fără să-i pese de zbaterile ei, o luă pe sus, în brațe, spre câmpul cu pricina.
Cum ajunse, ca un făcut, mărăcinii câmpului se răzvrătiră toți laolaltă și-i zgâriară picioarele, brăzdându-le. Pantalonii îi erau sfâșiați și sângele din răni îi țâșnea afară ca izvoarele din adâncul pământului. Urlând de durere și luptându-se cu spinii florilor înalte până la brâu, pe care luna rotundă părea că le înalță tot mai sus, scăpă fata din mâini, care fugi către sat nemaiprivind înapoi, de bucurie că a scăpat de fiara care o păcălise că e om.
Băiatului i se îndoi brusc trupul nevolnic și, cu brațele întinse spre cea pe care știa că o pierduse pentru totdeauna, se prăbuși în mijlocul câmpului. Îl apucă deodată un plâns din răsputeri, cum nu mai plânsese până atunci. Cerul, tulburat de nenorocirea întrezărită, deschise larg ușa unei furtuni ce sta să izbucnească și îi dădu drumul, să-și facă de cap pe pământ.
Băiatul plângea acum în hohote de neoprit. Ploaia cădea torențial, de nu se mai distingea picătura de apă de lacrima de om, iar florile, stârnite de un vântuleț întâi firav, apoi din ce în ce mai tare, până la vârtejuri nebune, începuseră să șușotească, fără ca șoapta lor să poată fi descifrată de ureche omenească.
Duhul cel bun cuprinse înapoi sufletul băiatului, care, stând așezat, nepăsător la răni și la furtună, printre buruienile care-și strânseseră țepii la loc, cu inima frântă de toate isprăvile de când venise pe lume, le grăi cu mare posomorâre:
– Cu ce-am greșit eu vieții, de trebuie să plătesc așa, mărăcinilor și voi, flori de câmp? Știți voi ceva ce eu nu știu, de v-ați purtat ca un vrăjmaș cu mine adineauri, iar acum îmi mângâiați coapsele, de parcă ați vrea să mă alintați? Cum să fac să mă ierte vreodată fata pe care o iubesc? Cum să fac să piară tot răul din mine, măcar de azi încolo?
În cel din urmă, amorțit de neînțelegere și de nefericire, se întinse pe câmp, cu fața în sus. Privi clipe lungi cât zilele de post ale bătrânei lui mame către cer și, negăsind răspuns în întunecimea de deasupra, se ghemui covrig într-o căpiță de fân uscată pe dinăuntru, pe care, de necaz pesemne, n-o văzuse până atunci, adormind astfel în miezul furtunii care se potolea treptat.
Sporovăind întruna, florile se îndurară într-un târziu, văzându-l că suferă atât și că nu e indiferent, precum atâția alții ca el care le mai pășiseră împărăția, și îi dăruiră, de comun acord, o viziune.
Se făcea că el, băiatul, se ridicase în picioare în mijlocul câmpului, care-și potolise ca prin farmec toate intemperiile, și florile se adunaseră roată în jurul lui, vorbindu-i în cor:
– Noi, florile, suntem foarte supărate pe păcatul omului. Tu, aidoma tuturor pruncilor, porți în tine sămânța celor care te-au adus pe lume. Și atunci când unul dintre ei încalcă legea firii, așa cum voiai să faci și tu mai devreme cu acea fată nevinovată, rodul care iese din cei doi rămâne cu păcat în el. Poartă toată viața lui jumătatea rea a celui care a săvârșit fapta nesocotită. De aceea vi se spune copii din flori, pentru că sunteți zămisliți sălbatic și în loc nepotrivit. Dar noi vedem că te căiești și pentru asta, uite, te ajutăm. îți destăinuim că te poți izbăvi.
– Cum? plânse băiatul până și în vis.
– Să stai departe de orice așezare omenească trei ani, trei luni, trei săptămâni și trei zile. Să te speli în fiecare dimineață cu roua cerului pe față și pe corp, ca să te apuce soarele primenit. Să rânești toate izvoarele din calea ta, pentru ca să înveți să bei apa lor curată. Să îngrijești de orice pasăre, ca să înveți să îți deschizi inima cum se deschide aripa în zbor. Să respecți orice animal, ca să înveți să respecți locul pe unde calci. Privește totul cu voința de a fi și tu o mică parte din acel tot, și nu cu dorința de a te hrăni, îmbrăca sau adăpa. Ține minte: tu ești al locului, nu locul al tău. Și o să vezi că rodul pământului o să-ți țină de foame. Copacii îți vor ține de adăpost, frunzele – de haine, florile îți vor bucura inima. Îți vei vindeca sufletul, și te vei putea întoarce renăscut în lume.
O ceață mare se lăsă peste vorbele florilor. După ce acestea terminară ce aveau de spus, amuțiră de parcă n-ar fi grăit niciodată nimic. Băiatul dormi un somn profund și se trezi târziu, spre amiază, foarte furios pe asemenea prostie cum nu se mai pomenise. Soarele puternic uscase orice rămășiță din cele petrecute peste noapte și vru să se repeadă în sat și să se răzbune.
Dar abia se ținea pe picioare și, privind în jur, să caute poteca pe care venise, rămase înmărmurit. Fiecare picătură de sânge se transformase într-un mac delicat și fiecare lacrimă – într-o lăcrămioară cu capul sfios și demn aplecat spre pământ. Toată partea de câmp unde zăcuse era un covor catifelat de petale albe și roșii, iar năstrușnicele flori mov de mărăcini râdeau în lumina zilei, cu țepii băgați în teacă, înconjurând locul într-un alt covor, la fel de moale și pufos. Mărăcinii cei atât de dușmănoși erau acum, ca prin minune, cât palma răsăriți și băiatul înțelese fără dubii că anume pentru el se semețiseră în noaptea care se încheiase.
Țintuit pe loc și sleit de puteri, trei zile și trei nopți se zbătu între viață și moarte acolo, pe câmp, pendulând între a-și vedea mai departe de viața de până atunci și a-și face una nouă, cu sacrificiul care i se ceruse în vis. Trei zile cu toate anotimpurile cunoscute în ele, când ba turna din nou cu găleata, ba razele uscau tot, ba era crivăț aspru, ba furtună de nisip în deșert și când era pace și liniște îl cuprindea pe el neliniștea, neștiind când se va strica vremea iar și părându-i-se că nu se bucură îndeajuns de partea ei bună. Povestea se repetă până când pricepu de ce se întâmplau toate astea. Natura voia să-i spună că așa va fi și viața lui în continuare, dacă va merge mai departe pe drumul cunoscut.
La capătul celor trei zile, puțin mai întremat, băiatul își aminti de bătrâna care îl crescuse și care îi spusese la plecare să asculte de flori, dacă ele vor binevoi să-i mărturisească vreo taină.
Fără să mai stea pe gânduri deloc, băiatul părăsi căpița de fân și o luă spre pădure, hotărât să urmeze sfatul florilor.
Cât de greu i-a fost, numai el a știut. Avea de luptat întâi cu el și apoi cu cele ce-l înconjurau. Roua promisă de flori nu stătea în palma lui, până n-a învățat să-și țină mâinile căuș, să o prindă în mijlocul lor, și ochii nu i se spălau doar cu o picătură. Trebuia să adune multe. Izvoarele întâi s-au ascuns de el, nebănuind ce gânduri avea, apoi, cu teamă, i s-au arătat și s-au lăsat rânite. Crengile copacilor i-au lăsat alte semne pe brațe și pe picioare, până a învățat să le rupă doar pe cele uscate și să le adune doar pe cele căzute deja. Frunzele foșneau a vrajbă când le trăgea anapoda de pe ram și i se supuneau doar când le aduna pe cele mai trecute, ca să lase loc frunzișului proaspăt. Fructele și-au strâns spinii și s-au dezvelit abia când a învățat să-și ia doar câte-i trebuia la o masă.
Încet, încet, s-a obișnuit și cu animalele sălbatice care-i ieșeau în drum. Pe lupi îi ocolea cu smerenie, iar lupii l-au lăsat în pace. Urșilor nu le încălca bârlogul și nu le dădea iama prin tufe, iar urșii l-au lăsat în pace. De la iepurași a învățat să aleagă plantele bune de mâncare. De la căprioare a învățat binecuvântarea tăcerii. De la păsări a învățat să viseze din nou. De la toate a învățat că nu e singur pe lume, chiar dacă nu era niciun om în jur.
Într-o dimineață, după ce se scurseră trei ani, trei luni, trei săptămâni și trei zile, cum preziseseră florile câmpului, s-a trezit și a priceput, limpede ca lumina zilei, că lupta se sfârșise. Era alt om. A simțit cum izvora pacea dinlăuntrul său, precum izvorul curățat de mâl. A mai simțit că poate să stea drept și neîncovoiat de gânduri ascunse, precum copacul primenit de uscături și că gândurile rămase, bune cu toatele, pot zbura libere ca păsările cerului.
S-a întors în lume cu avânt și cu curaj și lumea l-a primit la fel ca întotdeauna. Peste tot pe unde trecea, oamenilor li se părea că l-ar mai fi văzut pe undeva, dar nimeni nu știa exact unde anume. Cum el îi ajuta din răsputeri pe toți, lăsau orice întrebări la o parte și îl admirau și iubeau fără preget. Pe unde trecea, numai bine făcea, nu ca să răscumpere răul din trecut, ci, pur și simplu, pentru că era un om nou.
Unui om cu gardul dărâmat de vreme îi arătă de unde să ia lemne și cum să facă scânduri, să se potrivească în locurile goale, în loc să stea să se plângă toată ziua că n-are cu ce să cumpere materiale. Pe o femeie care se văicărea că n-are de niciunele o învăță să facă mâncăruri bune din plante și femeia se minună de gustul lor deosebit. Pe băieții tineri îi învăța demnitatea fiarelor sălbatice, care nu atacau aiurea, dar nici nu se lăsau atacate la ele acasă.
Văzând cât de frumos e primit peste tot și cât bine putea să facă acolo unde găsea lucruri ce nu mergeau cum ar trebui, omul nostru se gândi într-o zi să înceapă să povestească lumii despre pățania lui, judecând că va mai învăța și altul din ea.
A încercat azi cu unul, mâine cu altul, apoi cu mai mulți adunați laolaltă la șezători sau în zilele de sărbătoare. Dar mare i-a fost mirarea când a văzut că oamenii nu voiau să audă astfel de povești.
– Fugi d-aici, că tu le născocești, i-a zis unul odată.
– Nu te cred, îi răspunsese altul, te mâncau lupii!
– Și-apoi, ce mare lucru să torni plozi, e loc pe pământ, mai belea ar fi să omori pe cineva!
– Cum poți să ne vorbești de așa ceva, se revoltau femeile, nepricepând că el voia să le deschidă ochii, să se ferească de fapte nedorite.
– Baliverne, conchideau toți la un pahar.
Cu cât era, prin urmare, mai deschis și le vorbea mai mult oamenilor despre păcat și mântuire, cu atât parcă vorbea mai în pustiu. Într-o zi a înțeles, însă, și ce rămăsese de neînțeles până atunci: că omul nu vrea, de fapt, pildă necerută, ci doar mână de lucru, dacă s-ar putea și ieftină sau pe degeaba, sau țiitori de urât când n-aveau cu cine trăncăni. A văzut și că ei erau, într-adevăr, buni, dar bunătatea lor ținea, de obicei, cam atâta cât el avea ce să le dea în schimbul ei și într-o altă zi, fără să renunțe la cele însușite până atunci, a renunțat să mai vorbească cu lumea.
S-a retras din nou, de data asta fără să-l silească nimeni, prin păduri, străbătându-le și gospodărindu-se așa cum aflase în perioada veche de restriște. Ieșea rar la drum mare, dar cum vestea i se dusese deja, din când în când îl căuta câte un om, cu câte un dar drept mulțumire pentru un bine făcut cândva sau ca să ceară sfat să iasă din vreo încurcătură.
Îi era bine și era aproape fericit. Două doruri îi mai fulgerau inima, aduse de vreun cânt de pasăre sau de vreo adiere de ram însorit: să o mai vadă o dată, măcar o dată, fără ca el să fie văzut, pe fata pe care o îndrăgise atât de mult odinioară și să-și revadă casa în care a crescut.
Dorurile acestea, abia simțite la început, ca ghioceii care scot capul cu sfială din zăpada de primăvară, au crescut ca lujerul bine udat și au ajuns curând să-i împresoare singurătatea ca o iederă.
A pornit la un ultim drum prin lume. Trebuia să știe ce se alesese de fată și de bătrâna lui și să repare, dacă mai era ceva de reparat, pentru ca atunci când avea să închidă ochii de tot să o facă senin. Înțelesese, în curgerea impetuoasă a anilor, și vraja timpului: că nu putea întoarce sau schimba nimic din ce fusese, dar că putea modifica ce este ori ce va fi.
Ajuns în satul fetei, căută știri despre ea fără să arate că se cunoscuseră vreodată. Nu de rușine, căci își asuma tot și, dacă fata ar fi avut nevoie de părerile lui de rău asupra faptei necugetate, i le-ar fi dat din toată inima. Dar o altă învățătură însușită din experiență era aceea că nu avea rost să răscolească întâmplări nefericite, al căror sens nu îl mai putea răstălmăci și ale căror amintiri nu ar mai fi fost de folos nimănui. Află însă cu tristețe că fata, de la o pățanie despre care nu voise să vorbească prea mult, plecase în lume și nu se mai știa nimic de ea.
Porni mai departe, cu pasul îngreunat, către satul lui. Îl zări de departe și i se strânse inima. Era aproape cum îl lăsase – poate, cu câteva case în plus și mai mulți prichindei stârnind colbul pe ulițe. Nu recunoscu, dintre oamenii de-o vârstă cu el, pe nimeni și nimeni nu-și mai amintea de el. Circula doar o vorbă prin sat, spusă copiilor năbădăioși seara, la culcare, cum că, dacă nu pun capul pe pernă, să doarmă, o să se transforme într-un om pe jumătate bun și pe jumătate rău; și copiii, neimaginându-și cum vine treaba, dar speriați, se prefăceau că dorm până când adormeau de-a binelea.
Ajunse și la casa în care făcuse primii pași și cunoscuse primele alinturi. Era goală și într-o rână, stând să se prăbușească. Își aminti toate clipele frumoase trăite acolo. Pătuțul era la locul lui, făcut ca și cum ar aștepta un copil să se întoarcă. Doar fărâmițe de var, picate din tavanul decojit, arătau că în patul acela micuț nu mai dormise niciun copil de mult. Masa era și ea în colțul știut, strânsă și frumos aranjată sub praful adunat. Fața de masă, cu lucrătura ei roasă și cu pete galbene de timp, arăta același lucru – nu mai mâncase nimeni de vreme bună la ea. Privi prin ochiul de geam și când zări pădurea din depărtare, de dincolo de arătură, simți deodată că asta vrea să vadă în fiecare dimineață când deschide ochii și că acolo e locul lui.
Băbuța se stinsese și ea de ani nenumărați și, cum nu avea alți urmași și toți din sat aveau casele lor, locul rămăsese de izbeliște. Pustnicul, de care lumea aflase între timp că poposise în satul lor și pe care îl recunoscuseră din spusele așezărilor învecinate, se trezi înconjurat de oamenii dimprejur și rugat, dacă binevoiește, să rămână acolo – locul e al nimănui și ei i-l dăruiesc cu bucurie, până n-o mai fi.
Uimit încă de complicatele întorsături ale vieții, pustnicul cinsti memoria bătrânei după cum merita și rămase, așadar, ca un străin în casa copilăriei, pe care, și singur, și cu ajutor, o ridică la loc și își înjghebă gospodărie serioasă. Era acum un înțelept, prin fața căruia se perindau oamenii de peste tot, de câte ori aveau nevoie de o vorbă sau de un sfat bun.
După ceva timp, într-o zi, când stătea în curte la soare și meșterea liniștit o căsuță pentru păsărele, văzu o siluetă dinspre câmp, îndreptându-se agale, dar hotărâtă, spre curtea lui. Era o siluetă cernită, de femeie chinuită și trecută prin multe, însă neînduplecată în fața răului trăit – o vedea după mersul apăsat și după privitul drept înainte.
Ajunsă în pragul porții, îl strigă și ceru politicos voie să intre. Pustnicul se opri din lucru, se îndreptă și, ducându-se în dreptul ei s-o primească, căci poarta era deschisă mereu, tresări cum numai în fața unei singure ființe din lume putea să tresară.
– Bine te-am găsit, om bun, grăi ea, trăgându-și sufletul.
– Bine-ai nimerit la mine, răspunse el, cu glas tremurat, pe care femeia îl puse pe seama bătrâneții. Intră, te rog, ești binevenită, cu orice gând ai fi venit încoa.
– Am auzit de dumneata și am zis că-mi prinde bine un drum pân-aici, să-mi povestesc și eu năpasta, dacă nu ți-o fi cu supărare.
– Cum să-mi fie, doar asta mă ține pe pământ, să alin dureri unde pot.
Și femeia îi povesti pe îndelete o nenorocire veche de tot, care-i schimbase soarta – cum îndrăgise cândva un băiat, despre care credea că-i e ales, dar el se dovedise fără inimă. În urma purtării lui necuviincioase, băiatul a dispărut și n-a mai știut nimeni de el, dar s-a aflat de presupusa legătură dintre ei și ea a trebuit să ducă pe umeri ocara unui fapt care nu se întâmplase. De deznădejde, a plecat de acasă și, din loc în loc, s-a trezit în curtea unuia care, cum și-a văzut sacii în car, s-a pus pe băut. Bea serile de stingea și o mai și bătea când îi venea, învinuind-o și de făcute, și de nefăcute. Apucase să facă doi copii și a îndurat totul până i-a văzut mari, cu masă, casă și nevastă. Ba chiar și cu nepoței. Atunci n-a mai suportat anii de chinuri care încă se întrevedeau, pe lângă cei trecuți, și a plecat din nou în lume, auzind că undeva e un pustnic care oblojește inimi greu încercate.
– Am obosit, încheie ea, de atâta suferinţă ascunsă.
Și nu mai zise nimic.
– Ai nimerit bine, îi răspunse el a doua oară. O să mai vorbim despre suferințele tale. Ai făcut bine că le-ai scos din tine, să le spui cuiva. Suferința roade și ia mințile, dacă e păstrată închisă.
– Așa m-am tot gândit și eu, dar n-aveam curaj să spun tare despre mine.
– Dar acum să mănânci și să bei o gură de apă proaspătă, că ți-o fi fost lung drumul, o îndemnă pustnicul. E timp destul înainte și poți rămâne aici cât vrei.
– Mulțumesc, om bun…
În anii ce au urmat, pustnicul a mai ridicat o casă în curtea lui, unde a pus-o pe femeie să stea, lăsându-i legământ că tot ce avea va fi, când el va fi plecat definitiv, al ei și al urmașilor ei. Ea l-a ajutat la toate treburile casei și a ținut curat și a gătit bunătăți pentru oricine le trecea pragul, așa cum n-o făcuse vreodată înainte. Din când în când, pustnicul mai pleca prin codrul cu care se simțea acuma frate și stătea o vreme, timp în care femeia ce-i poposise pe neașteptate în viață avea grijă de amândouă casele și de curte. Din când în când, îi vizita vreun copil sau vreun nepot de-ai ei și ograda se umplea de râsete și cântece, la care era invitat tot satul.
Pustnicul nu i-a mărturisit niciodată nimic, rămânând doar ca, în bunăstarea care cuprinsese tot locul acela, să șușotească uneori cu florile, mai ales când se crăpa de ziuă, atunci când socotea că nu-i e nimeni în preajmă, lucruri doar de el știute.
De atunci, printre florile de câmp, uneori, când e senin și liniște afară, cine vrea să audă poate prinde cu urechea un cântec cât o adiere blândă de vânticel de prânz:

Florilor, v-am ascultat,
De mine v-ați îndurat,
Sufletul mi-ați oblojit
Și aleasa mi-am găsit,
N-a fost să-mi fie mireasă,
Dar mi-e casă și mi-e masă,
Dați-i roua de la zori
Și lumina de pe flori,
Nu-i vorbiți de-al meu fior
Până când nu o să mor…

Poveste premiată cu premiul revistei Dacia literară la concursul național de proză scurtă „Ion Creangă” și care va apărea în antologia concursului, editată în 2023.