Cu oarecare timp în urmă am notat niște poezii participante la un concurs despre iarnă, desfășurat pe un grup virtual, unde, din treizeci și ceva, cinci se numeau, fără exagerare, Magia iernii, iar a șasea – Iarnă magică. Spre propria surprindere, plăcută de altfel, la două dintre ele am pus, deși o fac extrem de rar, nota 10. Nu erau capodopere, dar erau impecabile ca rimă, ritm exterior și interior și erau atinse și de o idee dusă până la capăt, fapte care, și separat și împreună, lipsesc aproape cu desăvârșire în versificația de azi. Nu aveam ce să le reproșez și nu am putut să-i scad lui X din notă pentru că are același titlu ca Y. Una dintre Magii a și câștigat, pe merit, premiul I.
Ca fapt divers important, titlul concursului în sine fusese chiar acesta. Or, am pățit-o eu însămi la primul concurs literar la care am participat – am dat prozei scurte scrise de mine titlul concursului ca atare… Drept urmare, nu aș avea cum să nu acord circumstanțe atenuante, zâmbind cu nostalgie.
Magia iernii, dacă revenim la ideea de titlu, e, totuși, loc comun vechi în literatură și, ieșind din cadrul concursului cu pricina, orice om cu pretenții de autor ar trebui, presupunând prin absurd că nu știe, să simtă bagatelizarea expresiei date.
Dar titlul unei poezii nu e chiar atât de pretențios – încă un motiv de trecut cu vederea. În treacăt fie zis – doar în treacăt și doar pentru că poezia e plăcerea mea „vinovată” dintre toate formele scrise ale literaturii – e foarte ușor să dai titlu unei poezii. Dar asta nu te va învăța nicio carte din lume, ci vei afla singur și numai citind multe, foarte multe înainte. Așadar, un mic truc: când nu știi cum să-i spui unei poezii, când nu-ți iese niciunul și pare că nu se potrivește nimic, iei primul vers sau primele cuvinte din primul vers și pui puncte de suspensie după ele. Se poartă și la „case” foarte mari, succesul e garantat și estetica salvată – evident, dacă și poezia în sine e bună.
Ar urma, într-o ordine deloc fixă și încropită de mine pe loc, titlurile de capitole, atunci când cartea, care e un roman (la proza scurtă e altă situație, fiecare poveste fiind oricum cu titlul ei), are așa ceva.
Unii autori își structurează cartea pe măsura unui fluviu. Curgând încet sau impetuos, pe munte sau pe vale, drept sau cu întorsături, dar curgând. Nu simți nodurile de pe drum, ba te mai și întrebi, mirat, când și cum a ajuns autorul de la una la alta. Alții rup, în funcție de interesul epic, romanul în bucăți. Încep, de exemplu, o pagină nouă, fără alt avertisment, eventual cu letrina (prima literă din primul alineat, în limbaj de editare) modificată și tu, cititorule, știi că s-a schimbat registrul acțiunilor. Câmpul lor de desfășurare, eventual planurile, personajele. Alții își numerotează capitolele cu cifre arabe (sau romane, când au și subcapitole). Iar alții, în cele din urmă, dau titluri capitolelor. Ca și în poezie, nu e un impediment dacă titlul de capitol nu e unicat.
Beletristica e foarte permisivă pentru un maestru al cuvintelor – atunci când nu are de spus ceva nou, o spune altfel și a rezolvat problema. Titlul unei cărți, însă – căci am ajuns și la el, ca destinație finală – e altceva. E teribil de important. E, în ultimă – sau primă – instanță, cartea de vizită a… cărții.
Trecând peste jocurile anterioare de cuvinte, cel mai plastic mod de a înțelege un lucru este acela de a-l exemplifica.
Când îți alegi o carte dintr-o librărie sau de pe un site virtual, în caz că nu ești acolo pentru una anume, stabilită dinainte, după titlu te uiți întâi. E acel prim impuls, e flerul de cititor. Titlu și copertă. Apoi vin preferințele, recomandările, autorul și altele. Citești coperta 4, o răsfoiești. Dar titlul spune multe cititorului care știe să aleagă. Căruia-i pasă ce alege.
Îmi dau, desigur, seama că, afirmând aceasta, mă supun eu însămi, prin titlul cărții de față, judecății celui care a ajuns, citindu-mă, până aici, dar îmi asum orice părere și garantez că, la momentul potrivit, titlul meu va deveni explicabil în totalitate.
Un titlu anost, prost ales sau prea complicat, un titlu greu de reținut sau, dimpotrivă, prea comun dăunează grav conținutului cărții. De altfel, experiența de cititor mi-a dovedit că un astfel de titlu nu ascunde comori în adâncul filelor din spatele lui.
Așadar, un titlu de carte se alege, înainte de orice, evitând clișeele, iar faptul este astăzi extrem de simplu și la îndemâna oricui – o verificare banală pe net cu titlul ales în prealabil îți va spune imediat dacă și de câte ori a mai fost folosit. Și, găsindu-l o singură dată, fie și pe o carte obscură de care n-ai auzit până atunci, e mai indicat să îți iei adio de la el, oricât de bun ți s-ar părea – puțin probabil să îl scoți tu la înaintare. În orice caz, vei fi asociat perpetuu de către algoritmul internetului cu cel precedent…
… Sau nu. Căci iată un caz care m-a uimit, deși mă îndoiesc că îmi răstoarnă teoria. O autoare neozeelandeză, Heather Morris, scrie un bestseller, după care mai scrie unul, numit Trei surori (Three Sisters, în original, în portofoliul marilor edituri – fără dubii, deci, de traducere). Lăsând la o parte că oricine nimerește, ca autor, în categoria bestsellerurilor acolo rămâne, orice valoare ar avea scrierile următoare, titlul m-a lovit în plină conștiință literară. Am crescut cu piesa de teatru Trei surori a lui Cehov, citită, studiată, vizionată la Teatrul Național sau Nottara. În concluzie, ori Cehov nu e atât de internațional cum credeam, deși a fost jucat cu succes contemporan în America, Anglia și alte țări, ori doamna cu pricina, deși are studii superioare, a fost total indiferentă la acest aspect al propriei creații. Ironia literaturii face, însă, ca orice căutare a celor Trei surori pe net să indice piesa lui Cehov în prim-plan, în ciuda milioanelor de exemplare vândute ale celei de-a doua autoare a cărții cu același nume.

Titlul poate fi de multe feluri. Dar, în general, am remarcat, fără a pretinde vreo clasificare, ci doar pentru a face posibilă discuția despre ele, câteva mari modalități de a boteza o carte: titluri-nume, titluri scurte, titluri lungi sau titluri latinești (în vogă, dar care prind lumea, de cele mai multe ori, în false mreje).
Înainte de a trece la comentarea fiecăruia în parte, se cuvine să amintesc (fără autori, de data aceasta, pentru că multe dintre ele, cu modificări infime, se tot repetă), deoarece a invadat piața de carte, genul de titluri „de răsunet” la ora la care scriu: Regatul ceții și al furiei, Regatul apei și al pieirii, Casa pământului și a sângelui, Legături întunecate, Secretul scorburii întunecate, Cinci destine întunecate, Materiile întunecate, Un tron întunecat, Fiara inimii întunecate, Locuri întunecate, Viața secretă a cadavrelor, Foc și sânge, Sânge și miere, Din sânge și cenușă, Sânge auriu, Sânge pe zăpadă, Sânge satanic, Sânge rău, Urmașii de sânge și os, Un blestem sumbru și nimicitor, Ruină și blestem, Blestemul mării, Blestemul sfinxului, Blestem de vrăjitoare, Blestemul zorilor…
Demonii, iarăși, sunt omniprezenți pe coperte, în toate variantele lor: vârcolaci, vampiri, demoni ca atare – nu mai enumăr, considerând operațiunea cel puțin obositoare, dacă nu plictisitoare. Suficient să amintesc că Demonii a fost scrisă deja de Dostoievski (care, în onestitatea lui, s-a referit la adevărații demoni, cei din noi, nicidecum la unii exteriori, cu forme care mai de care mai înfricoșătoare), iar Îngeri și demoni e „luat” de Dan Brown.
Fac o mică pauză, să dedic un paragraf unui titlu anume din toată această „bogăție spirituală”, care m-a „cucerit” cu desăvârșire de la prima vedere: Vraja oaselor în zori de zi. La titlu se adaugă specificarea de pe copertă: autoare de bestsellere New York Times. Să trecem peste pluralul greșit al cuvântului englezesc, deși e o gafă majoră a editurii cu pricina, și să încercăm o scurtă analiză a titlului în sine. Avem două cuvinte și o sintagmă: vrajă, oase, zori de zi, care, în ordinea dată, nu stau nicidecum alături în mod firesc. Oasele n-au vraja lor decât, eventual, în antropologie, iar oasele ca atare în zori de zi n-au niciun sens, decât, poate, dacă te dor din cauza reumatismului. Nu mai adaug și faptul că orice titlu cu „oase” e surclasat, pentru mine, de serialul TV Bones, unul dintre favoritele mele, pentru că e posibil să nu-l fi văzut sau plăcut toată lumea. Zorii de zi sunt singurii care au, cu siguranță, o vrajă specifică, însă determinările sunt de așa natură în construcția titlului, încât conexiunea respectivă nu se face automat și tocmai din îmbârligătura aceasta vine și imposibilitatea reținerii unui astfel de titlu „din prima”. Posibil, ce-i drept, ca titlul aiurea, după mine, să fie doar alegerea traducătorului, cel original fiind Bone Crier’s Dawn, care, mă gândesc, ar trebui să sune mai inteligibil. Vorbim, amintesc, de titlul ca atare, conținutul cărții fiindu-mi străin. Dar tocmai aceasta este ideea pe care o susțin – că nu mă îmbie la lectură.


Mă opresc aici cu exemplificarea de astfel de titluri. N-am mai căutat și dintre cele cu apocalipse și cu zombie. Dar, cum se vede cu ochiul liber, peisajul pseudo-literar actual are o colosală încărcătură emoțională negativă. Un câmp semantic cutremurător, definitoriu din păcate, pentru epoca actuală. Spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești.
Blesteme, demoni, cadavre, sânge, întuneric, sfârșitul lumii „așa cum o știm” etc. Presupunând că ar bântui niște extratereștri reali prin spațiu și ar avea copii cărora li s-ar da, la o școală imaginară a lor, o temă despre Pământ – Terra văzută prin prisma cărților și a filmelor sale –, oare cum ne-ar descrie micii verzișori cu antene?
Planeta Pământ, deși teoretic albastră, pare în prezent înconjurată de o aură neagră, cu proeminențe roșii, combinație apăsătoare ce denotă preocupări spirituale care…
Roșu și negru, romanul lui Stendhal, devine antic și idilic în context.
Revenind pe pământ și la cărțile cu atribut real de beletristice, să aruncăm o privire spre cele cu titluri-nume. Titlurile cu nume de personaje sunt o „afacere” literară, dar cu dus-întors, pentru că, dacă personajul nu-i izbutește autorului într-un caracter memorabil, piere și cartea, cu titlu cu tot, odată cu ultima ei pagină. Pentru a pune pe coperta unei cărți drept titlu unul dintre numele personajelor tale, e nevoie de curaj și personajul principal, bun sau rău, trebuie evocat în așa fel încât să se ridice la o valoare perenă anume, demn de a se alătura unei ilustre galerii reprezentative deja formate. Lui Tolstoi (Anna Karenina), de pildă, i-a reușit. Lui Eliade (Maitreyi)și Nabokov (Lolita) le-a mers, de asemenea. Le-a ieșit lozul cel mare și lui Mary Shelley (Frankenstein), Goethe (Faust) și Ibsen (Nora). Și altora, care nu mi se ivesc acum din sertarul cu fișe de lectură al memoriei. Dar câți dintre noi călcăm pe urmele celor menționați?
Titlurile scurte sunt cele mai la îndemână. Micul prinț (A. de Saint-Exupery), Bătrânul și marea (Hemingway), Patul lui Procust (Camil Petrescu), Mizerabilii (Victor Hugo), Străinul (Camus), Procesul (Kafka), Magicianul (J. Fowles) și multe, multe altele. Se ia un cuvânt cât o metaforă-sinteză, bine ales, sonor și rafinat în context, eventual cu un determinant. Sunt titluri care îmbie sau intrigă, care atrag prin farmecul simplității. Care intră și rămân, printr-o naturalețe de invidiat, ușor în minte.
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (Mihail Sadoveanu), Acolo unde se avântă vulturii (Alistair Maclean), Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee), Zbor deasupra unui cuib de cuci (Ken Kesey), mai noul Acolo unde cântă racii (Delia Owens), Și caii se împușcă, nu-i așa? (Horace McCoy), Poștașul sună întotdeauna de două ori James M. Cain – acestea mi-au ieșit la mal, din fluviul amintirilor, la ora la care le pomenesc. Sunt titluri pe care, în intimitatea mea, le numesc, în mod cert impropriu, lungi. O fac doar ca să le pot grupa cumva, pentru a vorbi despre arta lor. Toate sunt figuri de stil pentru sublimarea unor destine sau întâmplări și toate cer o măiestrie specifică unui artist adevărat în a găsi combinația ideală de cuvinte. Aici nu e treabă de curs de scriere creativă, ci de instinct de scriitor și nu văd să se compare vreunul dintre acestea, nici cât negru sub unghie, cu bestsellerul Vraja oaselor în zori de zi. Vraja… cu pricina nu va fi niciodată (îmi permit această premoniție) parafrazată așa cum sunt deja cele specificate.
Titlurile latinești sunt cele mai pretențioase și, de obicei, de prost augur sau cu intenții filosofice rămase în stadiu larvar, atunci când nu au (și n-au, în general) un subiect în măsură să le acopere prețiozitatea expusă. Fascinația acestor titluri, însă, este mare. Și – scriu această frază cu un zâmbet fugar, deoarece s-au folosit de ele și destui autori români – direct proporțională, pesemne, cu fuga de studiul latinii în școala primară.
Alter ego, Alma mater, Anno domini zac pe copertele mai multor autori obscuri, fiecare nu o singură dată. Faptul e caraghios și ca atare. Cu o imaginație căreia nu am niciun motiv să îi pun frâu, pot vizualiza un dialog oarecare, după politețurile de rigoare, între, să zicem, doi domni literați:
– Dar de Alma mater ce zici? Ai văzut cum a punctat esențialul?
– Interesantă carte. Dar la care te referi? A lui X sau Y? Sau, poate, la cea scoasă de Z de curând?
Acesta este un dialog care nu ar trebui să aibă loc, totuși, niciodată între doi oameni de litere. Ar putea face, eventual, parte dintr-o schiță de umor absurd.
Atâția și-au pus pe copertă și Carpe diem, încât, dacă ar fi să se ivească o capodoperă cu acest nume, ar avea de dat serios din coate prin noianul de anonimi. Dar, după cum spune și titlul ales, se pare că a fost vorba doar despre clipa publicării ei, pe care autorul de ocazie a trăit-o din plin.
În contra-exemplu – sau, mai bine spus, ca exemplu de bun-simț literar și fler artistic – aș da Numele trandafirului (Umberto Eco), o carte complexă ca stil și cu o multitudine de sensuri, care, pe deasupra, abundă de citate în latină. Mănăstire benedictină, călugări, crime, novici, istorie, filosofie – cine ar fi fost mai îndreptățit la un titlu latin decât marele scriitor postmodernist? Și, totuși, Eco nu a ales un nume latin pentru romanul său. Dimpotrivă, scriitorul povestește în Post scriptum istoria alegerii numelui romanului – cum, după mai multe încercări și chiar un refuz al editorului, l-a găsit pe acesta, neutru, zice el, dar încărcat de semnificații.
Revenind la oile noastre, să nu disperăm în domeniu – avem, ca recompensă, Quo vadis (H. Sienkiewicz), cu un premiu Nobel pentru literatură la activ. Adică una și bună. Sau, în altă ordine de idei, un secol și ceva de când o carte de literatură cu nume latinesc n-a mai urcat pe culmile gloriei literare.
Bibicu, motanul meu, mustăcește. Cocoțat pe geam, cu jumătate de corp atârnând în golul dintre etajul meu și pământ, îmi face semn și nu mă prind din prima clipă de motivul întreruperii. Apoi, văzându-l cum ciulește urechile la gălăgia pisicească de afară și mă privește clipind, înțeleg mesajul lui pisicesc. Cunosc o scriitoare actuală (Luminița Zaharia) care i-a dedicat o parte din activitatea literară prietenului ei cu patru lăbuțe, Brutus. Bibicu-l știe din poze, ca și mine, și a vrut, de fapt, să-mi atragă atenția că numele latinești sunt, mai degrabă și cu mult mai mare succes decât pe coperta unei cărți, apanaj felin sau canin. Cine n-a cunoscut niciodată un câine Nero, mâna sus. Să nu mai vorbim de Rex, Felix, Max, Luna, Tera, Bachus, Dexter ș.a.m.d.

(Prezentul articol este un fragment dintr-un roman-eseu în lucru, cu subtitlul de Anti-tratat de scriere creativă, fără a fi în formă definitivă, ci supus oricăror discuții. Foto repr. e de pe cinemagia.)