Câteva reflecții înainte de filmul propriu-zis.
Toată lumea asta, antică sau contemporană, după cum e floare la ureche de observat, ne minte și se minte că face ceva bun pentru restul omenirii – chipurile, să o civilizeze, să mențină ordinea, să bla-bla. Altfel spus, nu văd deloc diferența între împărații romani care civilizau cu sulița estul și americanii (sau NATO) de azi, care mențin cu arme de foc pacea în același est – de unde mai putem trage și concluzia că estul e veșnic al naibii de necivilizat, în ciuda scurgerii veacurilor. Sau între romani și americani și, mai nou (sau mai vechi) ruși, care-și apără estul necivilizat de globalismul și decadența vestului. Vorba nu se știe încă a cui (Napoleon, Washington sau vreun șahist…), apropo de ruși, cea mai bună apărare e atacul.
Nicio diferență, cu alte cuvinte, între cuceritorii vechi și noi, iar așa-zișii civilizatori sunt întotdeauna doar niște războinici. Pentru că orice motivație, inclusiv cea a civilizării, încetează acolo unde intri cu forța peste celălalt. În casă, în țară, în suflet, în viață.


Referitor la film, în afară de frumusețea lui epică evidentă (mi-a plăcut enorm designul caselor iudaice și modul cum erau amplasate, în caz că se bazează pe vreun adevăr istoric), am fost ușor dezamăgită că e catalogat fără drept de apel ficțiune istorică – speram (sau preferam) să bată spre adevăr istoric. Aș fi vrut să știu că prințul acela, Iuda Ben Hur, chiar a existat, deși tot ce am citit despre el e că este un personaj fictiv al lui Lee Wallace. Că a existat un Messala care a murit, prin pedeapsă divină, am putea spune, după toate cele întâmplate, la cursele de care împotriva lui Ben Hur. Mi-ar fi plăcut mult să știu că există eroi adevărați, care, culmea, habar n-au că sunt eroi și nici nu o fac pe eroii (fără un mediu virtual e, de altfel, mult mai greu să guști din gloria asta) – ei doar rămân oameni până la capăt, indiferent cât îi încearcă viața.


Ei, dar nici pomeneală să critic un film de Oscar. Nu unul, ci 11, fapt egalat, am înțeles, abia de King of the world, câteva zeci de ani mai târziu… Deși nu de Leo în sine, a cărui poveste cu Kate face, practic, filmul, ci de pelicula în ansamblu. Apropo, lui DiCaprio, personal, i-aș fi dat Oscarul pentru rolul din What’s eating Gilbert Grape, nicidecum pentru frumusețea pur comercială din Titanic sau cea corect politică din Revenant (parcă așa-i zicea filmului cu ursul).


Deci, ce-i al lui Ben Hur e-al lui. E o desfășurare impresionantă de istorie și de reconstituire socială, ale căror linii mari, după mintea mea, n-aveau totuși cum să nu fie respectate, atât cât ni le putem imagina. E și frumusețe, și dramatism, și eroism, cum ziceam, și dreptate, și credință fără dogmă în film – are tot ce-i trebuie pentru a împlini lipsurile (aceleași dintotdeauna…?) din omul privitor de astăzi. Ce-i, la urma urmei, succesul, dacă nu împlinirea unor goluri sau nevoi din omul de rând, pe care omul de rând le regăsește în actor, în artist, în omul zilei (o zi oarecare, căci multe zile au avut oamenii lor)? Cu cât cel ridicat în slăvi umple mai multe dintre acestea, cu atât succesul la public e mai mare – de aceea și succesele sunt, la urma urmei, de două feluri, de critică și de casă (criticii fiind prin definiție o elită, atunci când creezi pentru ei, automat pierzi o parte din public).


În rest, ca-ntr-o poveste, ceea ce și e, în fond, caracterele tuturor personajelor sunt sublimate, duse spre o esență care să reziste în timp. Așa se creează, la urma urmei, legendele, așa rezistă, ducând un personaj, bun sau rău, până la esența sa, ca un parfum pe care-l recunoști apoi în toate combinațiile ulterioare.
Singurul impediment (pentru mine) a fost numele mic al protagonistului: Iuda. Atât de tributară ideii de Iuda (Iuda Iscarioteanul) în care am trăit de mică sunt, încât mi-a fost puțin greu inițial să depășesc momentul și să mă obișnuiesc cu Iuda cel nou din film. Dar, vorba genială a Anei dintr-un comentariu, mulți de Iuda…

Foto: filmalcinema.com, le cinematheque francaise și YT