Où sont les neiges d’antan…?

Așa cum tot românul s-a născut poet, același român se întreabă din când în când, și nu neapărat iarna, cum ar părea firesc la o vedere profană, unde-s zăpezile de altădată (în alte traduceri: dar unde-i neaua de mai an?, dar unde-s marile ninsori?). O întrebare de cinci secole și mai bine, la care nu mai caută nimeni răspuns, nici măcar edilii, surprinși întotdeauna de ninsoarea reală. Întrebarea este pur retorică, iar sensul ei este acum o nostalgie la fel de pură ca omătul din care izvorăște contextual.

Nu toți știu însă că celebrul vers e parte integrantă a unei poezii deosebite, Balada doamnelor de altădată, care aparține lui François Villon, poate cel mai misterios și controversat, la vremea lui, poet al Franței. În orice caz, este unul dintre primii mari poeți ai vecinilor noștri latini de cultură.

François Villon se naște, conform unor presupuneri (după cum se va vedea, biografia lui este plină de presupuneri, constând, practic, într-un cumul din puținele date atestate cu deducții din propria creație), prin primăvara anului 1431, la Paris – oraș în care, cu întreruperi mai lungi sau mai scurte ce au rămas ascunse istoriei literare, duce un trai tumultuos și pe muchie de cuțit, până la dispariția definitivă, iarăși nu foarte certă, din 1463.

Pe numele real de François de Montcorbier sau Des Logos, viitorul poet, provenind dintr-o familie cu indulgență spus modestă, orfan de tată de mic și cu o mamă analfabetă, este adoptat de cel sub al cărui nume va rămâne în literatură, anume Guillaume de Villon (tot fără certitudinea actelor, pare a fi o rudă îndepărtată), capelan și profesor de drept canonic la Sorbona, care devine astfel protectorul și tutorele lui, îndrumându-i pașii spre studii identice.

Perioada în care absolvă studiile (1449) este cea a unei Franțe refăcându-se greoi după Războiul de 100 de ani, incapabilă să asigure intelectualității vremii o existență decentă, astfel încât majoritatea ajung să șomeze şi să vagabondeze. Tiparului respectiv i se supune și François Villon, care, negăsind de lucru pe măsură, intră, alături de alți novici în cler fără căpătâi, în tot felul de grupuri a căror distracție sfârșește ades în altercații aburite de alcool. Ce caracterizează în principal această perioadă și aceste grupuri – și se va regăsi și în versurile sale – pare să fie profundul dispreț faţă de cei cu viitorul asigurat datorită apartenenței native sau aranjate la burghezia vremii.

Prima escapadă la care participă este strămutarea unei pietre cu renume local din fața unei case burgheze, acuză de care scapă prin intervențiile protectorului său sus-amintit, după care fuge din Paris și aproape un an rătăcește prin țară. Trei ani mai târziu, revenit la petrecerile care se țineau lanț, nimerește într-o luptă la un bar, unde un preot este lovit mortal, act pentru care este condamnat, deși susține că era în legitimă apărare. Ca să scape, ia din nou calea exilului benevol, până când este iertat public, pe patul de moarte, de preotul înjunghiat și revine, fiind amnistiat de către Carol al II-lea. Abia întors, e arestat spre sfârșitul anului respectiv sub motivul participării la jefuirea capelei colegiului Navara. E prins, întemnițat și evadează pentru următorii șase ani, din nou departe de Paris.

Între timp își exersează arta scrisului la curtea lui Rene de Anjou, rege al Neapolelui și Siciliei, apoi la cea a ducelui Charles de Orleans, care, apreciindu-l, îi trece trei dintre balade într-un manuscris propriu. Participă la un turnir de poezie, pe care îl câștigă, dedică o altă baladă nou-născutei ducelui, are, cu alte cuvinte, activitate literară. Însă rebelul din fire – fapt deja evident – Villon nu se poate adapta la aparent pașnica, dar în fond fățarnica viață de curte și pleacă din nou în căutarea imposibilului, locuind o perioadă și pe la curtea vărului lui Charles, Jean de Bourbon.

Ulterior, cu un tovarăș nou de hoinăreală, sparge, după alte presupuneri, biserica din Bacon. Sunt arestați și condamnați, tovarășul cu pricina este spânzurat, iar Villon scapă fugind, în ultima clipă, din nou. Prins aiurea, e torturat și trimis la ocnă, de unde, într-un final, iese, amnistiat, de data aceasta, de Ludovic al XI-lea. O întâmplare fericită, desigur – regele trecea prin localitatea unde se afla ocna, și, conform unui obicei încetățenit, eliberează toți deținuții momentului.

O ultimă informație a peripețiilor sale îl plasează din nou în Paris, la casa natală, unde, după ce altă rudă binevoitoare, posibil același Guillaume de Villon, achită contravaloarea unor daune mai vechi, ca să-l scape de vechea acuzație, „face rost” imediat de una nouă, în care era chiar nevinovat: niște amici de băutură ai poetului, participant pasiv la scenă, înjunghie un notar, fapt pentru care sunt cu toții condamnați la moartea prin spânzurare. În această perioadă datează istoricii literari cunoscutul Epitaf, rămas posterității mai ales sub numele de Balada spânzuraților (1462):

Fraţi oameni, care-n urmă-ne trăiţi,
Cu aspre inimi nu veniţi spre noi;
Căci nouă milă, dacă ne vădiţi,
Devreme Domnul s-o-ndura de noi;
Aici noi stăm cinci-şase-n sbilţ snopiţi;
Iar cât de carnea lacom îmbuibată,
Ea-i putredă de mult şi devorată;
Noi, oase, fi-vom scrum şi colb în zare;
De răul nostru nimeni joc să-şi bată,
Ci vă rugaţi s-avem de Sus iertare!

Scăpat de către Parlamentul Franței prin transmutarea pedepsei cu moartea în surghiun pe zece ani din Paris, François Villon dispare. De tot de data aceasta.

Cam așa arată, sumar și la prima vedere, biografia poetului francez. Avea aproximativ treizeci și trei de ani (o cifră biblică pe care n-o voi specula nicidecum aici, în acest articol ce se vrea informativ) când i s-a pierdut urma în lume. O viață de vagabond, ar zice pudicii și profesorii de morală. Un rebel, un răzvrătit, un poet blestemat – îl categorisesc firile mai romantice, care mai poartă încă în piept sau pe umeri povara diverselor idealuri. Un escroc sau farsor – ar zice orice om pragmatic. Cert e că viața din Evul Mediu, căreia i-a aparținut, pare să nu-i fi dat nicio șansă pertinentă tânărului cu titlu de magistru în arte, doar norocul de a rămâne viu însoțindu-l cât l-au ținut frâiele și pe acesta – iar toate la un loc au făcut „legenda Villon”.

Primele versuri, cu care a și cunoscut celebritatea instantă, sunt cuprinse în Semincerul (sau Micul testament al maestrului Francois Villon făcut în 1456) și Testamentul (sau Marele testament). Celelalte două opere constau într-o culegere de balade și rondeluri scrise cu diverse ocazii și încă una – a patra, dacă facem un total – cu poezii postume sau considerate a fi tot ale lui.

Omul care, în egală măsură, ar fi putut avea o carieră strălucită în condiții sociale normale în teologie sau drept, a stat, așadar, la masă, în aceeași măsură egală, cu regi și cu proscriși, a cunoscut sfinți și păcătoși, a tâlhărit pe unde a apucat și a iubit și femei de moravuri ușoare și doamne din înalta societate. În aceste condiții, firea sa evident artistică, bazată pe o cultură risipită în van, nu putea să cânte în rimele bine ticluite decât despre fericiri simple și mari nenorociri, nu putea decât să blesteme pe dușmani, să ironizeze pe mai-marii zilei și să se cutremure de apropierea repetată a morții. De altfel, în poeziile despre moarte, pe lângă stilul malițios și pe alocuri obscen, crud, amuzant, sarcastic, argotic și aluziv la diverse personaje, uneori auto-compătimitor, își fac apariția și mila și căința de rob al plăcerilor carnale în detrimentul celor spirituale.

Din punct de vedere artistic, Villon vine dintr-o epocă, după cum îi spune și numele, întunecată și în care Cântecul lui Roland încă însuflețea masele. Țările pe care le știm noi azi aveau alte contururi și au continuat să și le schimbe perpetuu. Europa întreagă era o rană uriașă a luptelor duse pentru putere peste tot și apăreau pe ici, pe colo luminițele spirituale a ceea ce azi numim generic Renaștere (termenul a fost folosit abia câteva secole mai târziu). Schisme politice, rigidități religioase, revoluții muncitorești sau intelectuale și multe alte mari descoperiri, printre care și tiparul, au marcat secolele de început ale Renașterii. Villon nu poate fi numit un renascentist ca atare, primul consemnat oficial fiind Francois Rabelais. Însă de spiritul epocii, acela de a se regăsi pe sine ca individ într-o societate în care personalitatea individuală era anihilată filosofic și religios, a fost cuprins cu siguranță.

Versurile sale rămân, în parte, încă greu de descifrat. Limbajul, scos din contextul Parisului și Franței epocii natale, poate părea ermetic azi, deși exegeții au descifrat bucăți masive din el. Cu toate acestea, François Villon rămâne un paradoxal poet cult al mulțimii de rând, valabil peste secole și la fel de încântător precum în momentele în care, în agonia sau extazul cine știe cărei întâmplări, le-a așternut drept moștenire pe hârtie.

Balada doamnelor de altădată

Pe ce meleaguri, unde mi-s

romana Flora, cald încânt

Archipiada și Thais,

ce-s vere bune prin orând?

Echo ducând orice cuvânt

spre larg, în zvoană murmurată,

frumoasă Coz? …Dar unde sunt

zăpezile de altădată?

Unde-i mintoasa Heloise

de dragul cui, scornit și-nfrânt

Pierre Esbaillart, la Sainct-Denys,

purtă monahicesc veșmânt?

Și unde-i Doamna ce mormânt

făcu din Sena-nvolburată

lui Buridan? …Dar unde sunt

zăpezile de altădată?

Și Doamna Blanche – un crin deschis,

neîntrecută-n caldu-i cânt,

Lungana Berthe, Bietrys, Allys,

sau Harembourges în Mayne tronând?

ȘI Jehanne ce-n Rouen s-a frânt

Pe-un rug de flăcări? Prea Curată

unde-s acum? …Dar unde sunt

zăpezile de altădată?

Închinare

Pe unde-s, Doamne, și de când,

nu căuta! Cheia-i păstrată

în versul meu: …dar unde sunt

zăpezile de altădată ?

            (Traducere de Neculai Chirică)


Apărut în revista Agora Artelor nr. 8/2022

Foto repr. pinterest.com