Poate că problema e la mine, dar de obicei înțeleg filme, când și ele sunt de înțeles… De ce-am pierdut timpul atunci cu Dark? Nici eu nu știu. Din ambiție, că poate-poate mă prind, din lipsa de chef de a mai căuta seara târziu altceva, fără nicio garanție…, habar n-am.

Cert e că m-am uitat în continuare la Dark și la un moment dat chiar am fost ușurată: eram pe la episodul 8, gata, zic, tre’ să se termine cumva. Cînd mă uit mai bine… erau 3 sezoane, nu 1, cum reținusem inițial. Și-abia atunci am renunțat.

Dar ce-i al lui e-al lui: ideea. Ideea de plimbare prin timp, în trecut și viitor, cu aceleași personaje, în așa fel încât la un moment dat un adolescent (care, ca să înțelegeți mai bine, e prezentat în film și copil mic, și adolescent, și matur) se întâlneşte, într-una dintre excursiile temporale, cu tatăl lui, care avea vreo… cinci ani! Se uita la el ca prostul, exact cum mă uitam și eu la film, deși scena asta am priceput-o, și are loc o intercalație între băiețelul-tată cu o fetiță, cam tot de vîrsta lui, la care adolescentul nostru vrea să intervină. Dar vine unu din spate și-i zice că ăla-i tac-su (parcă și fetița era viitoarea maică-sa, dar nu mai știu sigur) și, dacă intervine, schimbă tot viitorul, prin urmare el, adică adolescentul cu pricina, nu se va mai naște…

Probabil m-au năucit atâtea familii cu atâția copii, fiecare cu amicii lor, care la rându-le aveau copii, trecute succesiv sau simultan prin toate trei planuri deodată a fost cam mult pentru mine. Poate numele lor – pare nemțesc serialul, dacă nu-i nordic. Poate unde toți erau blonzi când erau mici. Orișicât, ideea de bază e că niște copii dispar din 33 în 33 de ani prin niște găuri de vierme și reapar în diverse timpuri, acțiunea complicându-se concomitent cu înmulțirea disparițiilor și teleportărilor lor, toate acestea petrecându-se din cauza unei centrale nucleare.

Dacă se înhamă cineva la el, să-mi dea de știre. Sunt curioasă ce-i neclar: serialul sau… mintea mea.

Cabana. The Lodge, în original, e un film prost de-a dreptul – fals, incoerent, fără caractere. Păcat de cei doi copii care joacă în el. Ba și ideea ar avea cusururi – un tip își părăsește nevasta, care se sinucide de față cu toată familia și lasă traume celor doi copii aflați un etaj mai jos. O părăsește, deci, pentru o puștoaică, fiica unui mare sectant, singura care scăpase dintr-o sinucidere colectivă inițiată de tac-su. Super, ați zice, însă filmul o ia razna din clipa în care tatăl, care nici măcar nu e scelerat sau bețiv sau altceva negativ în film, are ideea incredibil de neverosimilă de a forța copiii să stea cu domnișoara în cabana lor de familie la șase luni după sinuciderea mamei, ca s se obișnuiască, cică. Apoi începe circul, un circ în care ai impresia la un moment dat că criminalii sunt copiii…, adică nu prea-ți dai seama cine, ce și cum e rău cel puțin în partea de mijloc a filmului. Și asta nu e de bine, ca și cum ar fi o acțiune condusă măiestrit, ci, din contra, o dezlânare, de cred că nici regizorul nu știa ce vrea. Iar finalul e o mizerie – ca să nu mai dau spoilere și-aici.

Mandy. Un înger de film. Simțeam nevoia acută de el. Mandy din 1952, nu un thriller recent cu Nicholas Cage, de care e plin netul. E din secolul trecut și e alb-negru. Atât de puțin a contat, încât mi-am adus aminte acest detaliu doar acum, când am căutat o poză. E un film curat, clar și frumos. O fetiță se naște surdo-mută și părinții își dau seama abia pe la vreo doi ani, după care, bineînțeles, mama începe să caute soluții și găsește o școală pionieră în domeniu, la mare depărtare, unde o duce fără voia, pentru prima oară, a soțului cu care se înțelegea perfect… Acolo apare un profesor dedicat, apoi se adună niște avocați răi, apoi bănuielile tatălui și intervenția mă-sii tatălui… Na, cred că e limpede mai departe – ca la noi, de altfel, unde binele copilului e pe ultimul loc. Merită văzut, pentru acuratețea lui de film în sine și pentru asemănarea, oarecum, cu Matilda sau Pasărea albastră, pe care le recomand cu toată ființa mea (al doilea, cel din link, e fără subtitrare, deși eu l-am văzut acum câțiva ani în română, tot pe undeva, pe net).

Omul care a plâns. The man who cried, cine altul decât Johnny Depp, un țigan român desăvârșit, cu muzică țigănească spre lăutărească în română, alături de Christina Ricci. Filmul în sine nu e ieșit din comun, nu e cel mai reușit film al actorului, însă cei doi, într-o dramă a dezrădăcinării evreilor și țiganilor din prejma celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt un spectacol binevenit. Pletos și murdar, atât de murdar încât în scena despărțirii i se văd o clipă unghiile necurățate (fază care m-a impresionat, făcându-mă să mă întreb dacă e intenționată și să înțeleg dedicația cu care a intrat în rol Johnny Depp), protagonistul m-a pus pe niște gânduri ciudate: dacă l-aș fi întâlnit pe stradă, mai spre seară, și n-aș fi știut cine e și că joacă într-un film, oare ce reacție aș fi avut și pe ce parte a trotuarului aș fi luat-o, având în vedere travestiul lui perfect și prejudecățile noastre despre țigani…? Sau altfel: Oare câți de Johnny Depp ar putea fi printre ei?

Foto repr. Mandy, cinemagia.ro