Cu ușoară teamă că nu se va descurca, dar și cu multă pasiune pentru meseria pe care și-o alesese, Alina, noua educatoare, îi învăță repede, pe nume și după obiceiuri, pe prichindeii din grupa ei.
Avea câteva fetițe de pus la rană, blânde și săritoare în ajutorul celorlalți mereu, așa mici cum erau. Când le vedea în rochițele lor diafane, cu cârlionți rebeli și ochișorii curioși foc, dar cuminți în același timp, se topea de dragul lor. Altele erau ușor mai năbădăioase – probabil răsfățul, își spuse ea, plină de învățămintele din cărți și fără practică deloc încă. Grupul băieților, în schimb… Ei, da, grupul băieților nu semăna mai deloc cu cel al fetițelor și, chiar dacă se jucau la grămadă sub stricta ei supraveghere, ieșeau în relief prin năzbâtii mai sofisticate și cu urmări mai grave uneori. Alina observase la majoritatea o tendință de a se impune. Peste jucării, peste desert, peste orele de somn – nu conta, ei și-ar fi dorit tot timpul ce e al Cezarului, deși nu purta niciunul acest nume. Noroc că, spre deosebire de alte grupe, la ea nimeriseră puțini.
Dintre toți, în relieful preocupărilor cotidiene s-au conturat repede îndeosebi Dănuț și Bogdănel. Prieteni, de altfel, de familie, nu aveau nimic unul cu altul cât unul dintre ei nu deținea vreo jucărie sau nu era străbătut de vreo idee, caz în care începea gâlceava micilor zei, care a culminat, spre sfârșitul anului, cu sărbătorirea zilelor de naștere.
Între ei era o diferență de o săptămână și prima aniversare a fost a lui Dănuț, care și-a petrecut-o cu fast și acasă, și la grădiniță. Din motive pe care Alina nu s-a gândit că au importanță, ca să le elucideze pe loc, Bogdănel a lipsit la aniversarea lui Dănuț – la ambele petreceri, pentru o consemnare corectă. O fi fost răcit, își spuse educatoarea în gând și nu-și mai bătu capul cu asemenea problemă. Se apropia sfârșitul de an școlar și avea altele, mai stringente.
În săptămâna următoare urma ziua de naștere a lui Bogdănel. A pregătit cu el câteva invitații, i-a mai dat câteva sfaturi și, gândindu-se cu mulțumire la pacea finală, i-a spus acestuia să-l invite și pe Dănuț. Bogdănel, morocănos, dând din colț în colț, a îngăimat că da, sigur, și și-a văzut de treburi. Alina l-a ignorat și la plecare i-a adus aminte:
– Să nu uiți să-l inviți și pe Dănuț la ziua ta!
Și atunci Bogdănel, spre mirarea educatoarei, a izbucnit:
– Da’ ce, el m-a invitat la ziua lui?!?
Dezarmată momentan de răspuns, Alina l-a luat deoparte pe băiat, vrând să-i mai țină o teorie dintre cele învățate din cărți, dar, văzându-i privirea încinsă, a lăsat-o baltă. Era și ea obosită și i-a mai spus doar atât:
– Bine, Bogdănel, faci cum vrei tu, nu ești obligat să fii prieten cu el și să îl inviți acasă la tine, dar aici, în grupa noastră, unde suntem toți împreună în fiecare zi și mâncăm aceeași supiță și aceleași prăjiturele – că ai văzut că și eu mănânc cu voi odată – toată lumea care va fi prezentă va fi binevenită!

*

Ceva zeci de ani s-au așternut peste aceste evenimente, atât de infime la scară mondială. Lumea mergea înainte, se schimbaseră multe și Alina avea acum nepoți trecuți deja de vârsta generațiilor care i se cuibăriseră în mână și în inimă. Pe puțini dintre ei îi uitase cu adevărat și de tot, iar cu mulți se mai întâlnise de-a lungul timpului, într-o ipostază sau alta, trăind clipe de nemărginită împlinire la recunoașterea cu ei și la deșirarea de pe un ghem comun, deșirabil la infinit, a amintirilor acelor vremuri.
Viața personală îi fusese singura nereușită, dar îi făcuse față în cele din urmă. Se grăbise să sărute într-o seară o broscuță și tot așteptase transformarea micului animal într-un prinț pe cal alb, lângă care credea că va trăi fericită până la adânci bătrâneți. Doar gustul acelui prim sărut, încrezător și naiv, îi rămăsese din toate dezamăgirile ulterioare, prin care vâslise necontenit într-un spirit al unei corectitudini căreia, pensionară acum, încă încerca să-i afle rostul. Sensul filosofic și utilitatea practică. La fel de corectă fusese și față de prințul-broască, dar prințul preferase o străină de palatul – mai precis, lacul – conjugal, care n-avea atâtea principii. Avea, în schimb, darul de a-l ridica în slăvi până și acolo unde ea, Alina, nu vedea loc nici de un biet bravo.
Dând din umeri, și-a crescut cele două fete cu care a fost binecuvântată – două suflete ca vechile fetițe diafane, pe care le adorase de când ieșise de pe băncile școlii. Acum erau mari și copiii fetelor și se trezise într-o zi, în pauza lungă dintre nepoți și strănepoți, că nu știe cum să-și umple singurătatea și că simte nevoia și puterea să mai aibă o ocupație. Se angajă, prin urmare, colaborator ocazional la administrarea unei galerii de artă, profitând abia acum de înclinația ei veche și uitată pentru pictură.
În curgerea senină a acomodării cu galeria și cu treburile de acolo, primi într-o zi vestea de a ajuta la pregătirea a două vernisaje, în cele două săli, la distanță de o săptămână unul față de altul, și se bucură mult. Începuse să lucreze la afișe, când tresări citind numele primului pictor: Daniel Bartoș. Daniel… Numele întreg îi suna cunoscut, deși, cât a tras de faldurile perdelei memoriei, n-a reușit din prima seară să vadă un chip dincolo de ele.
În ziua vernisajului, însă, l-a recunoscut imediat. Iar când, în sala alăturată, primul anunț era gata și pe el scria deja Bogdan Săvescu, disputele micilor năbădăioși ai primei ei grupe de grădiniță îi reveniră în minte în valuri, flux neoprit de nisipul de pe țărmul zilei prezente. Tulburată de coincidență, își spuse, zâmbind pentru ea însăși, că e prea mică lumea artei și prea mare potrivirea, ca să nu știe unul de altul.
Invitații începuseră să sosească, protagoniștii se așezaseră la locurile destinate și vorbitorii se pregăteau de discursuri. Apucase să ajungă lângă Daniel și, din câteva vorbe și mai multe priviri, acesta o recunoscu, îi sărută mâna galant și schimbară, în graba festivității, câteva impresii și numerele de telefon. Apucase să-i vadă ochii umezi și aprinși de o bucurie sinceră, fără margini, și se gândi o clipă că, poate, emoția era și pentru ea, pentru vremurile apuse.
În goana celor care-au luat cuvântul și a spectacolului în sine, roti fugar ochii peste toți cei prezenți, în speranța revederii lui Bogdan. Dar nu văzu nimic cât de cât cunoscut și uită curând. A doua zi, când a sunat-o Daniel, cu mii de mulțumiri și fericirea copilărească a revederii, l-a întrebat și de Bogdan, dacă au păstrat legătura, dacă vine la vernisajul lui. Rapid și mucalit, de parcă deceniile se opriseră în loc pentru acest răspuns anume, Daniel îi spuse:
– Sigur că vin, numai să mă invite pictorul în persoană!
Alina luă răspunsul ca o glumă bună și râseră împreună, trecând din nou la interminabilele istorii ale anii scurși.
În sâmbăta care a urmat, cu o zi înainte de deschiderea expoziției lui Bogdan, Alina se întâlni, în sfârșit, și cu acesta pe un hol. Venise pentru ultimele detalii și încremenirea lui, când a zărit-o și recunoscut-o, i-a uns sufletul încercat:
– … Doamna educatoare…! Nu pot să cred…!
După o mulțime de informații curgând ca dintr-un robinet pe care nu părea niciunul să vrea să-l închidă, după bucuria regăsirii, Alina l-a întrebat firesc:
– Vine și Daniel la expoziția ta, nu?
Bogdan, grizonat acum, fost director de bancă, proaspăt pensionar și el și un gentleman desăvârșit, i-a răspuns politicos:
– Cum să nu, cu cea mai mare plăcere!
Și s-au întors la miile de subiecte ce nu fuseseră încă discutate. Timpul, însă, se derula implacabil și, la despărțire, Alina îi aminti, amical, în treacăt:
– Să nu uiți să-l inviți și pe Daniel!
Atunci Bogdan se întoarse spre ea și cuvintele țâșniră acut dintr-un abis parcă străin de posesorul lui:
– Da’ ce, el m-a invitat la vernisajul lui…?
Pașii Alinei zburară înapoi, într-un timp și spațiu despre care credea că s-au dus pentru totdeauna, retrăind scena veche o clipă cât o eternitate. Urmă o altă clipă, cu o revelație căutată o viață întreagă, apoi totul reveni la normalul clipei din prezent.
Bogdan o asigură, cu o amabilitate fără cusur, că Daniel va fi acolo, că va fi un vernisaj deosebit și că va pregăti la final și o surpriză, în cinstea regăsirii tuturor.
Năucă, Alina refuză invitația de a fi dusă acasă cu mașina și se sui, jumătate de oră mai târziu, în autobuz. Simțea că are de terminat un gând.
Câteva momente se trezi râzând singură. Își aminti și de replica tendențioasă a lui Daniel la întrebarea ei despre Bogdan, pe care abia acum o pătrunsese, coroborând-o cu răspunsul șuierat, aproape ireal, al celui din urmă. Îi revăzu involuntar pe vechii Dănuț și Bogdănel în controversele lor copilărești, peste care se așternea liniștea doar când le dădea, concesivă, dreptate amândurora în secret.
Rememoră într-un târziu și dialogul final cu broasca ce nu mai devenea prinț. Un dialog pe muchie de cuțit, în care acesta enumerase tot ce a făcut el pentru ei doi, iar ea, recunoscând pasivă că așa e și enumerându-și propriile calități, îl întrebase ce i-a lipsit lui, de fapt. Răspunsul ex-soțului, mai precis năduful pus în el, îi răsuna încă în minte, neînțeles la timpul la care l-a primit:
– Dar m-ai apreciat vreodată pentru toate astea? Le-ai luat ca și cum ți se cuveneau!
Și atunci a înțeles, în sfârșit. În autobuzul acela tixit de bărbați și femei care se retrăgeau, în pragul serii, la casele lor, cu ziua care se încheia pe umeri și cu visele încă neschițate ale celei care urma, Alina a înțeles.
Bărbații, care conduc lumea și au în subordine țări și armate, bărbații care pornesc și opresc războaie, care zboară pe Lună, sapă în miezul pământului și se cufundă în adâncul oceanului, bărbații care descoperă stele și le dau nume de femei, bărbații, așadar, sunt pur și simplu niște copii care cresc greu și cărora trebuie, pentru buna funcționare a întregului Univers, să li se asigure de către cei din jur întreținerea dozei necesare de orgoliu personal.
Cu alte cuvinte, dacă de la Căderea din grație femeile au nevoie de un cuvânt cald, bărbaților le trebuie unul de laudă. Cam asta ar fi harta umană a lumii, concise Alina, străduindu-se să-și facă loc să coboare. Ajunsese la stația ei.

Foto repr. robinage.com

Apărut în revista Astralis nr. 1(13)/2022