Două filme de război duse la rang de artă cinematografică. Două abordări inedite, două surprize pe peliculă de care m-am bucurat mult că am dat și pe care le recomand cu toată căldura. Avem ce învăța din și ce admira la ele.

Jojo Rabbit e o satiră superbă. Recunosc că n-am intrat de la primele scene în atmosfera lui. Chiar și sub această formă, de parodie împletită cu dramă când te aștepți mai puțin și ai impresia că vei râde întruna, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu un Hitler amical, care te bate pe umeri și cu care faci glume înainte de culcare. E greu de trecut peste mentalul colectiv sau individual al inimaginabilelor orori, cu urmările lor cu tot, pentru că, iată, încă mai suferă nații întregi din pogromul și genocidul celui de-Al Doilea Război Mondial și din împărțirea lor, a națiilor, între învingătorii de atunci. Pare greu spre imposibil să parodiezi acele orori. Și, totuși, unui proaspăt regizor neozeelandez, Taika Waititi, i-a reușit.
Jojo e un băiețel neamț de zece ani, mare fan al lui Hitler, care se pregătește să îi devină gardă de corp. Drept urmare, și l-a făcut pe acesta prieten imaginar, la care apelează de câte ori e în derută. Și ce derută mai grea, după ce trece și prin alte peripeții, decât aceea de a descoperi că în peretele casei lui, într-o cameră secretă, se ascunde o… evreică, nu cu mulți ani mai mare decât el? Față în față cu povestea asta, pe care trebuie s-o gestioneze singur, micul nazist e silit să descopere treptat că evreica nu e, așa cum credea el, vreun monstru sau mai degrabă vreun liliac, care doarme agățat de tavan și multe altele…, în care devine foarte interesantă și evoluția prietenului imaginar odată cu înaintarea poveștii.
Povestea e tulburătoare și v-aș priva de bucuria de a o privi, repovestind-o la rândul meu. Filmul e, vorba lui Jo, pe net pe dreapta, nu mai știu unde l-am găsit, dar mi-a reușit vizionarea lui a la doua încercare.
Filmului acesta numai la nivelul la care a fost transpus i-ar fi ieșit mesajul de pace. Adulții ies din poveste (doar dacă nu-i Scarlett Johannson, care e mama lui Jojo), deși pentru ei e scenariul, iar dialogurile, de o naivitate primară, care conțin numai și numai adevăruri elementare, văzute numai prin ochi de copil, scot filmul dintr-un cadru fix și și-l plasează într-unul universal. Sunt replici întregi care pot fi folosite drept mantre sau citate pentru orice dezvoltare personală din lume. Măcar de le-ar pricepe cei mari. De altfel, am citit în treacăt că ar fi fost nominalizat în 2020 drept cel mai bun film la Oscar. Nu știu dacă l-a și luat, dar l-a(r fi) meritat cu brio. Regizorul a mers pe o muchie de cuțit extrem de ascuțită și a ajuns la capătul ei întreg și cu aplauze.

A Perfect Day (O zi perfectă, pe Netflix, la rubrica filme remarcabile), în regia lui Fernando Leon de Aranoa, 2015 (parcă), are ca subiect de bază un cadavru dintr-o fântână, ce trebuia scos în 24 de ore, pentru a nu compromite apa potabilă dintr-o zonă sârbească post-război. Numai că treaba asta elementară nu e deloc așa simplă cum pare, deoarece niște birocrați bătuți în cap de la ONU se opun, că se încălcau nu-știu-ce legi, iar pentru operațiunea în sine era nevoie de o sfoară, pe care protagoniștii, de la Ajutor fără Frontiere, n-o capătă de nicăieri. Unii nu le-o dau, că pur și simplu nu vor, alții – că le cade steagul dacă taie sfoara și-i omoară nu-știu-cine fără steag ridicat, într-o casă goală unde era, în sfârșit, o sfoară dau de un câine fioros, pe care, după ce îi dau 3 crenvurști, ca să-l liniștească, mai rău îl întărâtă și tot așa… Iar în drumul lor inițiatic după sfoara respectivă au tot felul de aventuri: unii luaseră niște prizonieri să-i omoare, că nu știau că s-a terminat războiul, alții făceau speculă cu apă, niște copii mai mari terorizau un băiețel, pe care protagoniștii l-au luat cu el ș.a.m.d. Intrigi scurte și ilare, cu tragedii cuprinse doar în replici rapide și priviri semnificative – un fel de trecere în revistă a neajunsurilor unui război, toate neașteptate și finalizate neașteptat.


Mai e și laitmotivul vacii. Două vaci separate, una spre început, alta spre sfârșitul filmului, de care dau în drum, cu aceeași dilemă: prin care parte a ei să treacă, pentru a nu sări în aer, deoarece o vacă în mijlocul drumului însemna un câmp minat.
În fine – detaliile sunt mult mai multe și pare o comedie desăvârșită și foarte bine realizată. În fond e o dramă totală și din spatele fiecărui râs răzbate un plâns uriaș, de nestăpânit, de lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple vreodată și de oameni care nu-s niciunul la locul lor.
În final, reușesc să găsească o sfoară și să ridice cadavrul până la jumătatea fântânii, când apare mesagerul ONU, cu ordinul explicit de a abandona misiunea și de a părăsi imediat locul… Se termină surprinzător și apoteotic și merită văzut repetat, pentru bogăția de simboluri din el.

Foto repr. libertatea.ro, cinemagia