– Creionul ăsta de ce stă așa, aruncat aiurea pe masă?
– E masa mea și stă cum vreau eu!
– O fi masa ta, dar e în casa mea. Pune-l imediat la locul lui!
Cam așa a început povestea Creionului. Nici nu și-a dat seama când a devenit simbolul copilăriei și adolescenței Fetei.
Când era singură, îl lăsa pe unde avea ea chef sau îl transforma în Făt-Frumos-ul ei secret. Putea să-l facă să zboare ca vântul și ca gândul prin cameră. Ba chiar și peste mări și țări, când ajungea în camerele învecinate. Putea fi și aeroplan, și barcă. Stătea cum și unde voia Fata. În picioare, culcat, aruncat. Era frumos, rebel, independent.
Povestea, însă, se termina în fiecare zi când se auzea, după ecoul cuvintelor schimbate inevitabil cu vecinii pe casa scării, glasul mamei, care se întorcea de la serviciu. Atunci Fata îl așeza cuminte pe Creion, metamorfozat brusc în Zmeul cel Învins, în penar, grijulie, tot de nevoie, cu vârful acestuia.
Uneori Creionul trișa. Era un jucător vechi, prin a cărui mină curgea ereditatea plictiselii de corectitudinea aparentă a jocului și avea chef să trișeze. Îi șoptea seara:
– Scoate-mă de-aici, te rog, mi s-a tocit vârful de la atâta înghesuială!
– Știi că n-am voie, îi răspundea Fata din culcușul ei cald de noapte, mai ai răbdare până mâine, după opt, când o să fim singuri iar o zi întreagă!
– Un pic, doar un pic, insista Creionul, dacă te prinde cineva, zici și tu că m-a scos motanul cu lăbuța…
Tentația era prea mare și ceda adesea, cu sentimente de bun, ascuns și neînțeles alternând în bucăți mari și greu comestibile.
Alteori Creionul devenea un fel de lait-motiv sau punct terminus al jocului de-a mama și de-a tata. După ce își dichiseau păpușelele și le asigurau mobilă executată la comandă din diverse materiale, de fiecare dată în alte palate ad-hoc – niciodată nu se știa dinainte ce sertar sau colțișor de mobilă adevărată se transforma, pentru o oră, în domeniul regal al prințeselor în miniatură –, Fata și prietenele ei își promiteau, pecetluind jurământul cu arătătorul pus perpendicular pe buzele care șopteau mari taine:
– Eu, când o să fiu mare, o să-mi las copiii să mănânce numai ce vor ei!
– Eu n-o să-i cert niciodată că întârzie de la școală!
– Copiii mei or să sară-n pat până o să se rupă patul cu ei!
– Eu o să fac o fetiță care-o să aibă voie să strice rujul pe păpuși!
– Eu pe a mea o s-o îndop cu ciocolată!
Iar Fata, așteptându-și rândul, spunea invariabil:
– Eu o să le dau voie să-și lase creioanele aruncate pe masă!
Și micuțele păpuși de plastic mimau întotdeauna, mânuite cu patimă, visurile de copii care abia așteptau să fie mari și să facă o lume mai bună și mai frumoasă, iar Creionul contura, fericit, visele respective, de obicei pe ultimele pagini ale caietelor de școală.
Apoi Fata chiar a crescut. Într-o zi, rozându-l de zor din pricina unor stări noi și bizare, l-a pus pe Creion la încercarea vieții lui. L-a pus să scrie prima ei scrisoare de dragoste. Scria și ștergea, scria și ștergea, până când Creionul a simțit nevoia să intervină. Avea și el dreptul, după atâta timp în slujba Fetei, la auto-apărare.
– N-ai vrea tu, soro, să îl pui pe domnul Stilou să scrie? Știu că l-ai părăsit de mult și că de ceva timp concurentul meu e Pixul, dar, zău, e o scrisoare de amor, nu tema de la română!
Fata i-a zâmbit și a mototolit hârtia care, ciudat, era dintr-odată udă. Nu a mai reconstituit scrisoarea aceea niciodată. De ce – Creionul nu va ști, la rândul lui, tot niciodată. Nu pricepea deloc dacă scrisoarea devenise neinteligibilă din cauza obiceiului prost al oamenilor de a plânge din când în când sau pentru că pisica, acum bătrână și ea, vărsase din greșeală vreun lichid peste scrisoare.
Cât Fata a fost studentă, Creionul a trăit o perioadă de glorie absolută. Scria non-stop, era cu ea zilnic, oriunde s-ar fi dus, era foarte bine îngrijit și nu mai avea niciun fel de restricții. Însă, când s-a terminat cu examenele, după ce fusese tocit de nu mai știa cum îl cheamă și ce are de făcut, Creionul s-a trezit uitat pe jos, printr-un colț al camerei Fetei. Parcă, pe măsură ce ea creștea, el se micșora.
Și, cu cât creștea mai mult, cu atât Fata scria mai puțin și uita tot mai des de Creion, iar în altă zi Fata a crescut de tot și s-a mutat. Era acum în casa ei, singură, independentă și fericită. Era mare, așa cum visase. L-a luat cu ea și pe Creion, cu toate rudele lui de prim grad sau mai îndepărtate, dar se vede treaba că nu mai era așa nevoie de ele, căci au stat pe unde-au vrut și n-au vrut, iar uneori, când, totuși, ar fi putut fi utili din nou, auzeau unul și același reproș nedrept:
– Unde-o fi ceva de scris în casa asta, parc-au intrat toate în pământ!
Apoi Fata n-a mai fost singură. Iar Creionul devenea, treptat, insesizabil, un obiect oarecare într-un suport dintr-o casă oarecare. Nu era rău în suport. Avea companie selectă în piesa aceea de decor desăvârșită; unde mai pui că avea și vedere la geam. Dar începuse să simtă nostalgia penarului – parcă tot mai bine în înghesuiala aia, unde era mereu câte ceva de făcut, decât în liniștea ordonată de acum, chiar dacă era de aur. Da, da, nu glumea – lângă el stătea tot așa, degeaba, un stilou cu penița de aur.
Însă declinul total a venit când a fost mutat silit în bucătărie. Acolo existența lui se aplatiza pe zi ce trecea, tot notând liste de fructe, legume și alte ingrediente și bifând sau tăind calcule și prețuri. Oh, dar unde-s integralele de altă dată…, îi venea Creionului să jeluiască. Când nimerea câte-o rețetă, parcă-l apuca pe Dumnezeul Instrumentelor de Scris de picior. O scria orbește, în dorul versurilor din vremurile apuse, în rânduri suprapuse, litere amestecate cu cifre, un amalgam de nedescris.
Tocit acum, ignorat și decăzut din toate drepturile lui de a mai nota gânduri și imagini, de parcă și acestea intraseră-n pământ, după ce n-a mai fost nevoie nici măcar de rețete notate pe agende, Creionul a zăcut mult în neștire. Ajunsese întrebat de sănătate sporadic, doar dacă se mai tăia curentul, căci în restul timpului ea învățase acum să tasteze la o măgăoaie uriașă ce părea să fi fost concepută în scopul anume de a-i anihila lui traiul.
Credea că ăsta e sfârșitul. Că nu mai are ce să mai urmeze. Creionul devenise acum partea aceea teoretic indispensabilă a vieții, despre care toți știu că e pe undeva prin jurul lor, dar o ignoră până la o uitare desăvârșită.
Apoi, într-o altă zi oarecare, a venit prima zi de școală a copilului ei, al Fetei de odinioară. A fost cam mirat când, de unde până atunci n-avusese voie în preajma puiului de om, deodată a fost ascuțit și pus din nou într-o cutiuță cu rol de penar, ca odinioară… Dar Creionul, pățit, era încă circumspect. Aștepta derularea evenimentelor, până să dea un verdict acestora. Fetița – deoarece fetiță era cea mică – a ajuns acasă, tare mândră de ea însăși. Unde mai văzuse el mândria asta…?
Trăind o serie nedefinită de stări, și pe rând și laolaltă, neștiind ce să facă mai întâi, fetița și-a aruncat, turuind întruna, ghiozdanul pe pat și din el a alunecat pe jos un… creion.
Fără să discearnă prea mult, aproape mecanic, ea, mama, care avea multă treabă, s-a trezit că-și aude vorbele cum încep să prindă un contur fără voie și crezut uitat. Parcă nu era vocea ei când a țipat la fetiță:
– Ia-ți creionul de jos și pune-l…
Mii de gânduri, odată cu rostirea cuvintelor grele, au năvălit-o pe mamă din abis, ca valurile mării peste nisipul unei liniști deja tulburate de semnificația acelei zile. Apele gândurilor se întâlneau cu un jurământ uitat de copil.
Mama s-a oprit, fulgerată, fraza i s-a topit în aerul cald încă de toamnă și, nemaiducând-o la capăt, a ridicat Creionul de jos, privindu-l lung și duios…

Premiul special la festivalul-concurs Vis de toamnă, antologiile Apollon, 2021
Felicitari Issa!
Sa fiu sincer, eu te vad pe tine, asa putin, prin povestea asta 😊. Dar nu numai pe tine, sunt pasaje unde parca-s „flashuri” din copilaria mea 😊😉
PS: La mine nu tineau creioanele si nici culorile, eram destul de neatent, le scapam pe jos si se rupea mina in interior, apoi ascuteam si iar ascuteam la acele creioane …. pana ramaneau niste cioturi cu care nu se mai putea scrie.
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Primul dialog chiar e real, am crescut cu el 😀 apoi, ca de obicei, începe fabulația 🙂
P.S. Păi cam asta-i relația dintre creion-băiețel, de regulă 😀
Apropo de ascuțit, m-ai făcut să-mi aduc aminte cum mi le ascutea bunicul meu cu cuțitul, mi se pare că chiar cu lama… atît de neted, că ziceai că-i ascuțitoarea de mai tîrziu 🙂
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Indraznesc sa spun ca si-n imagine tot Issa e 😊
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Clar, în clasa I, deși aveam stilou… ce chin! Long live pilot friction 😀😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Lasa-ma cu pilot friction 😂😂😂. De fiecare data cand cumpar rezerve si pixurile alea cu guma imi vine sa-i strang de gat pe inventatorii lor deoarece nu exista si o varianta „low cost”. Fiul meu numai cu astea scrie si-mi par destul de scumpe. 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ba există!!! Am cautat eu pîn-am găsit! Cea mai low era una de 6 lei cu totul și rezerva 3, un fake, bineînteles, ușor mai subțirică decî originalul, dar care mergea strună 😂😂
Acum nu mai, gata, am scăpat, scrie cu pix normal :)))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai scapat, eu inca … nuuu 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
cum, că al tău e la liceu…???
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, dar scrie cu pilot. Foloseste stiloul doar la unele teze si teste unde profesorii nu-i lasa cu pilot.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
da, văd că pe net nu-s… eu găseam în magazinele de lîngă piață – alea gen papetăriile vechi, cu de toate
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Of! Nu stiu care este relatia ta de acum cu creioanele!
Eu, bine, eu sunt dusā cu pluta, mācar recunosc, nu arunc nici un ciot de creion. Am o cutie frumos „amenajatā” unde le pun. Iar dacā scap în magazin la creioane, cumpār cât mai multe. Câte am?! Habar nu am, cred cā multe zeci!🙈 De ce fac asta?! Am povestit cândva despre copilāria mea si lipsa hârtiilor si-a creioanelor pentru desenat! Timpul nu m-a vindecat! Iubesc creioanele, scriu si-mi fac schitele numai cu creionul.
Mi-a trezit amintiri povestea ta, nu conteazā ce fel de amintiri, dar le-am promis cioturilor mele de creioane cā niciodatā nu le voi scoate din casa! Si le-am spus si ce-a pātit creionul tāu!🤗🤫🥰
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Eh, Aura, tu și creioanele aveți oricum, dincolo de cele spuse sau nespuse aici, o altfel de relație… ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eh, Aura, tu și creioanele aveți oricum, dincolo de cele spuse sau nespuse aici, o altfel de relație… ❤
A făcut fii-mea cîndva vreo 3 luni de desen, acasă, cu o pictoriță de icoane (superbe), dar nu numai. Și, bineînțeles, ia, mami, șevalet, ia foi A3 de nu știu care (nu mi-as fi imaginat pîn-atunci cîte grosimi și nuanțe de porozitate poate avea o hîrtie…!), ia tot felul de fleacuri… Printre care creioane. Așa am descoperit industia de creioane – toate dimensiunile lumii și toate firmele care pot produce niște creioane… 😀😀 aparent normale!!
ApreciazăApreciază
O, da, stiu cum e cu hârtiile, grosimi, nuante de alb(!!!!)), porozitate de pe vremea când fāceam „paper cutting”. Cu creioanele e altā poveste: am toatā gama de B-uri si H-uri, dar si HB. Nu cred cā mi-au scāpat multe firme producātoare de creioane! O noutate în materie de creioane: mai nou fiecare firma produce si ascutitoare (care nu ascute bine alte tipuri de creioane!), dar si radiere care, ei, bine, adunā resturile de la stersāturā! Este foarte moale ca o plastilinā, dar pe mine nu m-a convins. Sau radiera tip creion!
Ai dreptate:doar aparent normale! 🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Exact 😀 am pățit-o și cu guma și ascuțitoarea!
Mai am și niște grafit prin casă, adică un fel de mină groasă, care n-are învelitoarea obișnuită de creion, e doar ce e-năuntrul lui, cred că-nțelegi :)))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce mult mi-a plăcut și mie, în special finalul! Tare mă bucur că și-a amintit…🥰
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult, Crisule!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
frumoasa creionare, Issa!
cu drag!
♥️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, draga mea!!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că am incurcat comentariile… 😀😀
ApreciazăApreciază
Mă uit în jurul meu și nu văd niciun creion, iar asta mă întristează. Ce vremuri erau atunci când ne întreceam în ascuțitul lor, mai mult cu cuțitul, fiindcă ascuțitoare nu prea aveam pe atunci. Dirigintele ne-a ținut chiar o lecție de o oră în care ne explica pe îndelete cum se face o ascuțire perfectă. Frumoase amintiri mi-ai stârnit cu povestirea ta!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, chiar într-un comentariu anterior îmi adusesem și eu aminte de ascuțitul nostru vechi 🙂
Cît despre creioanele de azi, nu știu dacă știi, au aparut niște variante de te crucești. De pildă, e un creion care arată precum cel normal, dar parcă-i din cauciuc, e elastic și poți să-l îndoi, să-l faci cerc, dacă vrei, apoi îl readuci la forma inițială. Încă nu m-am prins la ce folosește facilitatea 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Felicitări pentru premiu, Issa! Textul este superb. Dar creionul acela e longeviv din cale-afară.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc frumos, Ana!
Creionul e generic, ca simbol, îți dai seama că n-are cum să fie unul și același 😀
ApreciazăApreciază
Ce povestire minunata, draga mea! La capitolul proza scurta sunt foarte de acord cu premiile, ti-as da si eu unul pentru ea. Are de toate: starneste interesul, emotia, totul cu cuvinte simple si care merg la inima omului. Caci toti am avut un creion, desi, sincer, eu cu pixul mi-am facut mai mereu treaba. ❤ felicitari!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și eu :))) dar creionul e simbolic… d-aia m-am hotărît să-i pun și majusculă!
Mulțumesc, evident ❤❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce idee bună să dai vina pe motan. Am reținut. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, vezi, aici nu mi-a mai scăpat, ca la integrale… Dacă-mi scăpa, băgam un Lăbuș :)))
ApreciazăApreciază
Nu, nu! Scuza cu motanul e plauzibilă. Se știe că motanii sunt neastâmpărați. Nu și câinii. 🙂
ApreciazăApreciază
Nu te dezici deloc din apărarea lui Lăbuș. Pe orice front 😀😀
ApreciazăApreciază
Voiam doar s-o ajut pe Fată să mintă cu cap. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oh, dar unde-s integralele de altă dată… – n-a spus vreodată un creion de-al meu. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
M-am mirat și eu ca tine 😀😀 cînd am recitit… nu știu ce-a fost în capul meu…
ApreciazăApreciază
Un creion de-ale mele. Sună ca naiba, dar cică așa e corect. Pfft!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, e corect acu’ 😂😂 deși am înghițit în sec 😀😆
ApreciazăApreciază
Trebuia să-mi zici. Așa învață omul. De fapt știam, dar obiceiurile proaste…
ApreciazăApreciază
Mi-a plăcut mult, Issa. ❤️ O să mă uit altfel la creioane de acum încolo.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și eu mi-am propus. Cu prima ocazie cînd găsesc unul prin casă 🙂
ApreciazăApreciază
Mda. Trăiască tastatura! 🙂
ApreciazăApreciază
Bine că al meu creion nu are o voce atât de puternică precum are al tău! Doamne, câte mi-aș mai auzi!😀
Foarte frumoasă povestea! A rezonat cu niște amintiri așezate într-un loc de care am uitat…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Lau!
Și fii pe pace, tu ai o gumă magică ❤❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🙂❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Fain, fain de tot! Felicitări, Issa!
Mă bucur că femeia şi-a înghiţit cuvintele şi astfel şi-a ţinut „promisiunea” făcută pe când era doar o fetiţă. Îmi era teamă să nu fie un cerc 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dap, de obicei subliniez cercurile astea, că ne strîng și nu știm sau nu recunoaștem. Dar și cînd văd o ieșire, profit maxim 🙂
ApreciazăApreciază
Vremuri… adoram creioanele și maculatorul 😉 prima regula era maculatorul, apoi tema de baza pe caiet. De multe ori căutam creion cu radieră, dacă mă vedea tata că șterg, îmi rupea foaia și iară și iară…se ducea maculatorul… 😉 Creionul era baza! Mi-a plăcut tare mult! Felicitări!!!✍️🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa e, uitasem de… maculator 🙂
Prima dată cînd un copil al meu a văzut cuvîntul, a crezut că-i greșeală, necunoscîndu-l, și l-a corectat cu „calculator” 😀😀
ApreciazăApreciază
Frumos scris. Sper că și creionul a avut contribuția lui. Deși pe calculator e greu de scris cu creionul. Am încercat odată, dar monitoarele astea preferă doar marker-ul sau carioca. 🙂 Oricum ar fi, merită premiul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc…!
Cu scrisul pe ecrane chiar am o problemă 😀 Mi-ar fi plăcut mult! Am avut un bețișor de la un Samsung vechi și am crezut că bățul ăla o să scrie pe orice telefon, dar nici pomeneală. După încercări ratate, am aflat și eu că fiecare dispozitiv cu bățul (ma rog, creionul) lui…
ApreciazăApreciază