– Creionul ăsta de ce stă așa, aruncat aiurea pe masă?
– E masa mea și stă cum vreau eu!
– O fi masa ta, dar e în casa mea. Pune-l imediat la locul lui!
Cam așa a început povestea Creionului. Nici nu și-a dat seama când a devenit simbolul copilăriei și adolescenței Fetei.
Când era singură, îl lăsa pe unde avea ea chef sau îl transforma în Făt-Frumos-ul ei secret. Putea să-l facă să zboare ca vântul și ca gândul prin cameră. Ba chiar și peste mări și țări, când ajungea în camerele învecinate. Putea fi și aeroplan, și barcă. Stătea cum și unde voia Fata. În picioare, culcat, aruncat. Era frumos, rebel, independent.
Povestea, însă, se termina în fiecare zi când se auzea, după ecoul cuvintelor schimbate inevitabil cu vecinii pe casa scării, glasul mamei, care se întorcea de la serviciu. Atunci Fata îl așeza cuminte pe Creion, metamorfozat brusc în Zmeul cel Învins, în penar, grijulie, tot de nevoie, cu vârful acestuia.
Uneori Creionul trișa. Era un jucător vechi, prin a cărui mină curgea ereditatea plictiselii de corectitudinea aparentă a jocului și avea chef să trișeze. Îi șoptea seara:
– Scoate-mă de-aici, te rog, mi s-a tocit vârful de la atâta înghesuială!
– Știi că n-am voie, îi răspundea Fata din culcușul ei cald de noapte, mai ai răbdare până mâine, după opt, când o să fim singuri iar o zi întreagă!
– Un pic, doar un pic, insista Creionul, dacă te prinde cineva, zici și tu că m-a scos motanul cu lăbuța…
Tentația era prea mare și ceda adesea, cu sentimente de bun, ascuns și neînțeles alternând în bucăți mari și greu comestibile.
Alteori Creionul devenea un fel de lait-motiv sau punct terminus al jocului de-a mama și de-a tata. După ce își dichiseau păpușelele și le asigurau mobilă executată la comandă din diverse materiale, de fiecare dată în alte palate ad-hoc – niciodată nu se știa dinainte ce sertar sau colțișor de mobilă adevărată se transforma, pentru o oră, în domeniul regal al prințeselor în miniatură –, Fata și prietenele ei își promiteau, pecetluind jurământul cu arătătorul pus perpendicular pe buzele care șopteau mari taine:
– Eu, când o să fiu mare, o să-mi las copiii să mănânce numai ce vor ei!
– Eu n-o să-i cert niciodată că întârzie de la școală!
– Copiii mei or să sară-n pat până o să se rupă patul cu ei!
– Eu o să fac o fetiță care-o să aibă voie să strice rujul pe păpuși!
– Eu pe a mea o s-o îndop cu ciocolată!
Iar Fata, așteptându-și rândul, spunea invariabil:
– Eu o să le dau voie să-și lase creioanele aruncate pe masă!
Și micuțele păpuși de plastic mimau întotdeauna, mânuite cu patimă, visurile de copii care abia așteptau să fie mari și să facă o lume mai bună și mai frumoasă, iar Creionul contura, fericit, visele respective, de obicei pe ultimele pagini ale caietelor de școală.
Apoi Fata chiar a crescut. Într-o zi, rozându-l de zor din pricina unor stări noi și bizare, l-a pus pe Creion la încercarea vieții lui. L-a pus să scrie prima ei scrisoare de dragoste. Scria și ștergea, scria și ștergea, până când Creionul a simțit nevoia să intervină. Avea și el dreptul, după atâta timp în slujba Fetei, la auto-apărare.
– N-ai vrea tu, soro, să îl pui pe domnul Stilou să scrie? Știu că l-ai părăsit de mult și că de ceva timp concurentul meu e Pixul, dar, zău, e o scrisoare de amor, nu tema de la română!
Fata i-a zâmbit și a mototolit hârtia care, ciudat, era dintr-odată udă. Nu a mai reconstituit scrisoarea aceea niciodată. De ce – Creionul nu va ști, la rândul lui, tot niciodată. Nu pricepea deloc dacă scrisoarea devenise neinteligibilă din cauza obiceiului prost al oamenilor de a plânge din când în când sau pentru că pisica, acum bătrână și ea, vărsase din greșeală vreun lichid peste scrisoare.
Cât Fata a fost studentă, Creionul a trăit o perioadă de glorie absolută. Scria non-stop, era cu ea zilnic, oriunde s-ar fi dus, era foarte bine îngrijit și nu mai avea niciun fel de restricții. Însă, când s-a terminat cu examenele, după ce fusese tocit de nu mai știa cum îl cheamă și ce are de făcut, Creionul s-a trezit uitat pe jos, printr-un colț al camerei Fetei. Parcă, pe măsură ce ea creștea, el se micșora.
Și, cu cât creștea mai mult, cu atât Fata scria mai puțin și uita tot mai des de Creion, iar în altă zi Fata a crescut de tot și s-a mutat. Era acum în casa ei, singură, independentă și fericită. Era mare, așa cum visase. L-a luat cu ea și pe Creion, cu toate rudele lui de prim grad sau mai îndepărtate, dar se vede treaba că nu mai era așa nevoie de ele, căci au stat pe unde-au vrut și n-au vrut, iar uneori, când, totuși, ar fi putut fi utili din nou, auzeau unul și același reproș nedrept:
– Unde-o fi ceva de scris în casa asta, parc-au intrat toate în pământ!
Apoi Fata n-a mai fost singură. Iar Creionul devenea, treptat, insesizabil, un obiect oarecare într-un suport dintr-o casă oarecare. Nu era rău în suport. Avea companie selectă în piesa aceea de decor desăvârșită; unde mai pui că avea și vedere la geam. Dar începuse să simtă nostalgia penarului – parcă tot mai bine în înghesuiala aia, unde era mereu câte ceva de făcut, decât în liniștea ordonată de acum, chiar dacă era de aur. Da, da, nu glumea – lângă el stătea tot așa, degeaba, un stilou cu penița de aur.
Însă declinul total a venit când a fost mutat silit în bucătărie. Acolo existența lui se aplatiza pe zi ce trecea, tot notând liste de fructe, legume și alte ingrediente și bifând sau tăind calcule și prețuri. Oh, dar unde-s integralele de altă dată…, îi venea Creionului să jeluiască. Când nimerea câte-o rețetă, parcă-l apuca pe Dumnezeul Instrumentelor de Scris de picior. O scria orbește, în dorul versurilor din vremurile apuse, în rânduri suprapuse, litere amestecate cu cifre, un amalgam de nedescris.
Tocit acum, ignorat și decăzut din toate drepturile lui de a mai nota gânduri și imagini, de parcă și acestea intraseră-n pământ, după ce n-a mai fost nevoie nici măcar de rețete notate pe agende, Creionul a zăcut mult în neștire. Ajunsese întrebat de sănătate sporadic, doar dacă se mai tăia curentul, căci în restul timpului ea învățase acum să tasteze la o măgăoaie uriașă ce părea să fi fost concepută în scopul anume de a-i anihila lui traiul.
Credea că ăsta e sfârșitul. Că nu mai are ce să mai urmeze. Creionul devenise acum partea aceea teoretic indispensabilă a vieții, despre care toți știu că e pe undeva prin jurul lor, dar o ignoră până la o uitare desăvârșită.
Apoi, într-o altă zi oarecare, a venit prima zi de școală a copilului ei, al Fetei de odinioară. A fost cam mirat când, de unde până atunci n-avusese voie în preajma puiului de om, deodată a fost ascuțit și pus din nou într-o cutiuță cu rol de penar, ca odinioară… Dar Creionul, pățit, era încă circumspect. Aștepta derularea evenimentelor, până să dea un verdict acestora. Fetița – deoarece fetiță era cea mică – a ajuns acasă, tare mândră de ea însăși. Unde mai văzuse el mândria asta…?
Trăind o serie nedefinită de stări, și pe rând și laolaltă, neștiind ce să facă mai întâi, fetița și-a aruncat, turuind întruna, ghiozdanul pe pat și din el a alunecat pe jos un… creion.
Fără să discearnă prea mult, aproape mecanic, ea, mama, care avea multă treabă, s-a trezit că-și aude vorbele cum încep să prindă un contur fără voie și crezut uitat. Parcă nu era vocea ei când a țipat la fetiță:
– Ia-ți creionul de jos și pune-l…
Mii de gânduri, odată cu rostirea cuvintelor grele, au năvălit-o pe mamă din abis, ca valurile mării peste nisipul unei liniști deja tulburate de semnificația acelei zile. Apele gândurilor se întâlneau cu un jurământ uitat de copil.
Mama s-a oprit, fulgerată, fraza i s-a topit în aerul cald încă de toamnă și, nemaiducând-o la capăt, a ridicat Creionul de jos, privindu-l lung și duios…

Premiul special la festivalul-concurs Vis de toamnă, antologiile Apollon, 2021