Pleoapele dădeau să-i pice de somn, dar bărbatul se ținea cu încăpățânare drept și se opintea să înainteze.

– … Doamne iartă-mă, sunt în Rai? Păcatele mele…

Stelică făcu din nou ochii roată, vorbind singur. Oboseala îi pierea treptat. Coasta ușor sucită în urma unei alunecări recente pe noroi nu-l mai durea deloc. Mintea îi era limpede ca setul nefolosit de pahare de cristal, primit la nuntă. De mahmureală nici gând – era treaz ca un ceas cu cuc.

Părea – se scărpină el la ceafă, de neputința exprimării în dialogul cu sine – în satul lui, pe care-l știa pe dinafară, dar parcă era, în același timp, în altul. Ceva se întâmplase. Câinii nu mai lătrau a plictiseală la lună sau de bezmetici la trecători, tolăniți în mijlocul uliței. Stăteau cuminți și liberi în curți. Florile erau mai aprinse la culoare. Cerul era mai albastru și fără nor. Soarele – mai mare și mai galben, deși, ca un făcut, nu-l mai ardea. Ba, iată, putea privi la el fără să clipească, iar căldura astrului zilei era optimă și constantă, ca într-un incubator. Casele, și ele, luceau una și una, ca ieri vopsite. Nu tu pereți scorojiți, crăpați de-a lungul sau de-a latul. Până și a lui nea Ștefan avea gard nou. Peticul de sârmă, improvizat astă primăvară, când îl ajutase să-l întindă pe niște scânduri rupte, dispăruse. Le-or fi venit copiii din afară, cu bani, și s-au pus pe lucru. Și mai aveau casele, la unison – acum observa – niște antene caraghioase pe acoperiș, ca mustața de pisică la pândă. Ce fraieri, i-au păcălit ăia de la cablu – altă explicație plauzibilă nu găsea.

Ieși în drumul comunal. Pomii laterali atârnau de roade – nici pomeneală de fruct picat și storcit de tălpi nepăsătoare. Duzi, corcoduși și pruni cu coroane rotunde păreau desprinși din reclamele la popasuri turistice. Fir de buruiană nu creștea în plus pe jos. Ambalajele de dulciuri, dozele goale de energizante și de bere se evaporaseră din șanțuri. Vorba vine șanțuri – deveniseră și astea canale mozaicate, cu apă limpede și frumos curgătoare, prin care mișunau peștișori exotici, colorați, pe care nu-i pescuia nimeni. Picior de plod, să dea cu bățu-n baltă, nu era în preajmă.

– Harnici s-au mai făcut toți peste noapte! I-o fi pus primarul pe asistații sociali s-adune gunoaiele, tot mănâncă degeaba. Muncă voluntară, dădu el să râdă, tot intrigat că nu pricepea nimic.

Din când în când, pe lângă el trecea câte-un vehicul asemenea celor din filmele cu extratereștri. La primul, se dădu instinctiv în lături, deși nu părea în pericol. Era un fel de mini-elicopter fără aripi și elice, pe trei roți, care ba mergea, ba zbura. Oricât miji ochii cu mâna streașină, nu apucă să vadă cine e înăuntrul niciunuia. Făcu de câteva ori cu mâna în vânt, ca la autostop sau, mai degrabă, ca un fel de salut imaginar.

Auzi pași în spate. Se întoarse plin de speranță. Amicul lui de viață și de băutură mergea ca bradul pe mijlocul drumului, deși ultima oară îl lăsase, din câte-și amintea, salcie plângătoare. Strigă la el, de bucurie:

– Măi Ionele, bă băiatule, ce faci, frate, un-te duci? Ce bine-mi pare că dau de tine!

– Acasă, Stelică. Ai dispoziție să treci pe la mine?

– Trec, dacă mă inviți așa frumos.

– Haidem. Te servesc cu o cafea.

– O… ce?!? Mă, tu-ți bați joc de mine? Vă bateți toți joc de mine, ce-aveți? răbufni el într-o reacție ținută bine pân-atunci în frâu.

– Nu, ferească sfântul, cum să crezi așa ceva, acuș ajungem și pariu că n-o să regreți.

Stelică, lăsându-se în voia poveștii care începuse să-i placă – deși ar fi vrut să știe unde e ieșirea de incendiu, în caz de forță majoră, și n-o zărea nicăieri –, se luă după prietenul său.

Ajunși în curtea acestuia, văzu la masa din foișor o femeie care turna deja cafeaua fierbinte în ceșcuțele de porțelan. Puse alături niște plăcinte calde cu brânză și o carafă cu apă proaspătă, aburind de răcoarea din adâncul fântânii de alături.

Stelică mai degrabă se prăbuși pe scaun decât să ia loc. Privi încremenit la femeie. Apoi se agăță cu ochii de Ionel, iar femeia înțelese și se retrase, lăsându-i singuri. Izbucni iar:

– Ionică, ce-i asta?

– Ce, Stelică, nu pricep ce nu-nțelegi.

– Păi tu nu erai luat cu Viorica?

– Ba da, frate, dar aia era însurătoare pusă la cale de ai mei. Eu după Paulina eram mort când eram flăcău și viceversa. Acuma lucrurile s-au aranjat, după cum vezi, la locul lor. Așa cum trebuiau să fie.

– Și cu… Cu nevastă-ta ce făcuși, frate?

– Nimic, s-a dus și ea unde-i era locul.

– La altul, adică? Tu ești nebun, ce-i drăcia asta, că-mi ies din minți?

Ionel zâmbi într-un fel care-l nedumeri și mai tare pe Stelică și nu răspunse. Îi lăsa prietenului, pasămite, răgaz de rumegare a veștii.

– Parcă-mi aduc aminte câte ceva. Dar de unde știa… De unde știa Paulina că venim, să pună de cafea? continuă Stelică, mai așezat.

– I-am transmis eu, frate.

– Cum, mă, fir-ar să fie, că nu te văzui vorbind la telefon?

– Stelică, tu te prefaci sau ce? I-am transmis telepatic, cum altfel?

– Tele… cum?!?

Se priviră unul pe altul ca atunci când se tocmeau din ochi dacă să mai dea – sau nu – pe gât un rând. Așa i se păru lui Stelică, cel puțin, a cărui minte căuta febril repere cunoscute. Sorbi cu zgomot din cafea și-și făcu apoi de lucru, urmărind cu degetul o linie din modelul geometric al feței de masă nou-nouțe.

Nu e rea deloc, eu de ce n-oi fi băut pân-acuma? Auzi, dar o țigară n-ai? Că n-am la mine, dar știi că ți le dau înapoi.

– N-avem, că noi aici nu mai fumăm, era un obicei nesănătos.

În clipa următoare Stelică uită de geometria etaminei migălos brodate și își fixă din nou ochii în ai celuilalt, mai dur, rostind hotărât:

– Mă lași cu tâmpeniile? Deci gata, toate ca toate, acu’ zi-mi care-i treaba, fără glume proaste, c-o iau razna. Care „aici”? Unde suntem aici??

– Stelică, dar e foarte simplu, suntem în dimensiunea a cincea.

– Adică nu mai suntem în satul nostru? Mi se părea mie ceva anapoda.

– Nu, omule, satul nostru a accesat dimensiunea a cincea.

– A acce… Ionică, prietene, tu chiar mă iei în răspăr, se ridică deodată Stelică în picioare. Ori amestecarăm băutura și-am ajuns la spital? Ne-au luat de duși cu pluta și ne-au drogat cu pastile, am mai văzut eu d-astea pe la știri.

Ionel îi făcu semn, imperturbabil, să ia loc înapoi.

– Nu e nicio glumă, omule, asta e dimensiunea a cincea. Aici fiecare suntem unde și cu cine ne dorim, facem totul de comun acord și avem tot ce ne trebuie. Ne iubim necondiționat și practicăm iertarea intensivă. Nimeni nu se mai ceartă cu nimeni. Ne dezvoltăm personal continuu și avem o mare stimă de noi înșine și empatie pentru mediu. Prin urmare, ne anticipăm și gândurile. De aia știa Paulina de invitația la cafea.

– Ce-i cu basmele astea? Și de unde, mă rog, scoți așa vorbe deștepte, că nu luminai clasa la școală? Ce, nu puteai s-o iubești fără condiții și p-aialaltă? Că doar… Eu cred că v-a prostit pandemia sau o fi ceva efect de vaccin, am citit eu prin…

Dar își aminti curățenia de pe drum și casele impecabile, peștii și mașinile și tăcu subit. Ionel îi ghici frământarea și continuă:

– Nu trebuie să te temi de nimic. Dacă ai ajuns aici, cu noi, nu ești de pomană. Nu e o greșeală, natura nu greșește niciodată.

– Bine, măi Ionele, doar văd și eu în jur, așa o fi, cum zici tu, o lăsă Stelică mai moale. Dar…

– Dar ce? Știu că ai multe semne de întrebare. Așa e trezirea. Așa ne-am trezit și noi, pe rând.

– … Ia stai așa, că tot nu mi se leagă… De când sunt eu, am auzit numai de dimensiunea a treia. A patra unde e?? Unde e, Ioane, a patra dimensiune? își strânse Stelică grămada de nedumeriri în repetarea întrebării finale, cu a cărei logică spera să-l dea, în sfârșit, gata pe interlocutor.

Fu rândul lui Ionel să cadă pe gânduri pe care Stelică nu avea capacitatea de a i le intui, deși îl privea cu nesaț.

– Asta… Asta chiar nu știu, dar uite și tu ce bine și frumos e, e perfect totul, ce mai contează?

Stelică mai stătu câteva clipe cu ochii în gol, nefiind obișnuit să rumege realități atipice. Precaut în continuare, rămase la digestia restului de plăcintă, tot mai sigur că prietenul lui a luat-o pe arătură, deși îl tulburau informațiile acumulate. Apoi, mergând până la capăt cu o idee numai de el știută, tresări de posibilitatea unui nod inedit pe firul noilor evenimente:

– Ionele, mulțam pentru tratație, a venit vremea să mă duc și eu acasă la mine.

Ionel surâse cam ciudat, după părerea lui Stelică, dar dădură noroc. Al doilea mulțumi încă o dată, cât știa el de politicos, pentru cafea și plăcintă, își luă la revedere și, ieșind pe poartă, avu o altă fulgerare: copilul. Uitase să-l întrebe de fiu-său. Băiatul lui Stelică era de-o seamă cu mezinul lui. Ce făcuse cu copilul? L-a luat cu el? L-a lăsat în vechea…? Cum era? A, da, dimensiune. Al cui era acum, al Vioricăi sau al Paulinei…? Era de departe cel mai năstrușnic gând al întregii istorii și fu cât pe ce să se întoarcă, să râdă zdravăn de Ionel, când auzi un glas subțirel din direcția de care se depărta agale:

– Tata, mama, hai repede în casă, e holograma cu bunicii! Și apoi avem film, A cincea…

Abia atunci se înspăimântă de-a binelea și-o luă la fugă. Doamne feri, își spuse, mormăind spășit, oare ce-o fi la mine acasă în dimensiunea asta?

***

Televizorul rămăsese deschis, probabil de la copii. În întunericul camerei de zi, mergea singur și derula, pe fundalul unei melodii apăsătoare, genericul unui film american în mare vogă. Stelică, adormit pe canapeaua nedesfăcută, deschise lent un ochi, dar sări ca ars când văzu titlul de pe ecran: A cincea dimensiune. O luă, bâjbâind prin casă, spre bucătărie, unde se zărea lumină și se auzeau voci. Îi veni brusc inima la loc când își zări nevasta robotind la chiuvetă și pe cei mici la masă. Se distrau ca de obicei – unul răsucea fără oprire furculița în spaghete, celălalt, cu același instrument, pescuia pătrunjelul din sos.

Cum l-au văzut, copiii dădură a se răspândi ca potârnichile spre restul casei – știau că, dacă râd de el după beții, primesc câte una nedorită. Dar tatăl lor era vesel, vesel nevoie mare, și mai părea și foarte treaz și de-a dreptul fericit.

Să vă pupe tata, le spuse, prinzându-i pe amândoi din mers când încercau să se strecoare pe lângă el.

 Le dădu câte un sărut zgomotos pe creștete și, ciufulindu-le părul, se îndreptă spre consoartă. Băieții, care se feriseră inițial, neobișnuiți cu asemenea manifestări, erau acum curioși foc și își dădeau coate după tocul ușii.

Femeia se opri și ea în loc, cu o tigaie plină de detergent de vase în mână, cât pe ce s-o scape. Se feri automat de mâna lui grea la o adică, însă, spre surprinderea tuturor – a bărbatului, probabil, cel mai mult –, Stelică o prinse în brațe, parcă nevrând să-i mai dea drumul, și o neliniști cu niște bâiguieli bizare:

Mama ei de dimensiune… I-arăt eu ei! Eu știu doar una, una și bună!

Femeia închise bâjbâind robinetul cu tigaia și stătu pasivă la îmbrățișare.

– Ia să-mi faci și mie o cafea! mai tună bărbatul, ca o ultimă revelație a momentului, trăgând cu sete dintr-o țigară rătăcită prin vitrina dulapului.

– Acu’, seara, Stelule?

– Nu, muiere, iar nu gândești! Mâine dimineață, ca tot omu’. Apoi scoatem parchetul din magazie, să-l termin de pus, și săptămâna asta repar și fântâna, răspunse el, din ce în ce mai bine-dispus.

 Nevasta își făcu o cruce cu limba în cerul gurii și, ca să se exteriorizeze și ea cumva, țipă instinctiv și aiurea către pereți, deși copiii păreau ținta:

– Ia nu vă mai uitați la toate prostiile!

Proză apreciată cu mențiune la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” și publicată în antologia „Urme în timp”, editura Betta, 2021

foto rept. LinkedIn