Discuțiile dintre bunicul meu și preot erau crema sărbătorilor religioase și a intelectualități micului sat dintre dealuri.

Era pe vremea aceea un preot în vârstă, sau poate așa mi se părea mie, fiind prea mică pentru a procesa corect vârstele celor din jur – nea Ienăchiță.

Încă îl țin minte, bătrân, cu un brâu de lână adevărat care-i înconjura mijlocul, firav de statură, ușor aplecat. De viață, probabil. Cu păr alb, așadar, mic, cu nas mare și gură subțire, înveșmântat în straiele lui lungi, mergea prin sat, pe la fiecare casă în parte și intra cu fast pe fiecare poartă.

Când ajungea în dreptul porții noastre mari era întotdeauna un mic spectacol, pe care îl știau amândoi, preotul și bunicul, dar căruia i se pretau de fiecare dată – târziu mi-am dat seama – cu aceeași bucurie molcomă.

Bunicul îi zicea, invariabil:

– Iar ai venit, măi Enache, măi. Iar umbli să iei bani de la oameni.

– Vin, dom’ învățător, cum să nu vin, e datoria mea.

– Păi bine, dumneata, în loc să dai, iei. Cum vine asta? Că-s mulți sărmani la noi în sat.

– Se-ntorc și banii și toate. Tot la oameni, dom’ învățător.

– Unde se-ntorc, părinte, că n-am auzit unu’ bucuros c-a primit bani de la biserică. Da’ dumneata tot ceri.

– Le fac pomeni. Le dau înțelegere și ascultare. Oamenii vin cu bucurie la Dumnezeu.

– Și unde zici că-i Dumnezeu, părinte, că nu l-a văzut nimeni pân-acu’?

– Hai, dom’ învățător, nu mai cârcoti așa. Dumnezeu a fost când te-ai întors acasă de pe front.

– De ce n-a fost atunci când am plecat, să nu mai plec, părinte, ia zi!

– Păi ce, voiai să fi fost dumneata invalid, ca să nu te poți duce?

– Voiam să nu mai fie războiul, Ienăchiță, acolo trebuia să se-arate Dumnezeul tău…!

… Și tot așa. Le învățasem dialogul ca pe un colind peren și fără de sfârșit.

De Paști sau pe timpul verii, când venea, replicile zburau între ei în poarta cea mare și părintele era trimis la plimbare. Dar părintele știa și o lua pe un drumeag lateral către poarta mică, unde-l aștepta bunica mea, cu inima deschisă și cu cele cuvenite:

– Hai, părinte, hai, nu-l lua-n seamă, așa-i el, mai greu de gură, dar dumneata știi că-i bun la suflet…! Hai…

Părintele intra, făcea ce era de făcut, cânta, stropea, lua ce era de luat și pleca grăbit către casa următoare.

În toate acele momente, cu drumul preotului spre cealaltă poartă, slujba și vorbele schimbate cu bunica, se petrecea mereu ceva foarte ciudat. Un mister cât copilăria mea de mare – nu înțelegeam cum de bunicul, cu vigilența lui de fost vânător de munte, nu știa ce se întâmplă și taman în acele clipe avea de fiecare dată de trebăluit prin părți opuse ale curții.

Apoi, când îl revedea trecând pe ulița mare spre vecini, își făceau semne amicale cu mâna, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Bunica era mulțumită că l-a primit, bunicul era mulțumit că nu l-a primit, iar preotul – mulțumit că și-a făcut datoria.

Iarna era mai greu. Erau ierni puternice acolo sus, pe deal. Poate că, tot așa, eram eu prea mică și prea mare lumea din jur, dar nămeții de atunci chiar păreau cât casa și erau de multe ori mai înalți decât mine. Săpau oamenii poteci înguste, cât să poți pune un picior înaintea celuilalt și abia după aceea ieșeam noi, copiii, să ne fugărim prin labirintul de zăpadă.

Când se mai potolea zăpada și se așeza, făceam și derdelușuri și ne dădeam din vârful dealului până-n vale, cu o fericire pe care n-am regăsit-o pe nicio pârtie de schi din viața ulterioară de om mare. Iar toate activitățile respective aveau farmecul unei alte fericiri anticipate – cea a întoarcerii înghețați în casele noastre, unde, cât de săraci sau de bogați eram, tot ne așteptau un foc în sobă și o ciorbă sau un ceai cald pe masă. Mirosul de mentă sau de tei uscat  din vară umplea mica încăpere.

Ei bine, până și pe o vreme așa câinoasă afară și de basm înăuntru preotul umbla prin sat de Crăciun și de Bobotează.

Când venea la noi, intra direct pe poarta mică, pentru că, tehnic, era la doi pași de camera cu bucătărie, unde ne făceam veacul iarna.

Bunicul, cu un al șaselea simț, știa cam când ajungea în dreptul nostru și, bodogănind singur, avea subit grija câinelui, să-l lege, ca un făcut, tocmai în acea zi:

– I-ajunge cât a hoinărit, să mai stea o zi și-n cușcă, nu-i pică rangul, mama lui de câine!

Dincolo de cuvinte, îl îndrăgea pe Țuchi ca pe ochii din cap. El îl adusese și tare aș vrea să știu azi de unde. Era un ciobănesc mioritic pur-sânge  – am aflat peste ani mulți, când Țuchi, care trăise cu noi douăzeci de ierni și de veri, nu mai era. Nu mai erau nici bunicii mei și, căutând prin actele lor, i-am găsit certificatul de naștere cu pedigri și am rămas cu el în mână cum aș fi rămas cu o icoană sfântă proaspăt descoperită.

Inteligentul câine n-avea, așadar, nicio treabă cu lumea care intra în curte, fiind liber de obicei, iar în ultimii lui ani n-a mai văzut lanț deloc. Era, în general, de treabă sau cel puțin pasiv cu toți oamenii. Se uita în ochii noștri și citea acolo dacă să latre sau nu. Sigur, avea și el chichițele lui. Știa el ce știa, căci erau unii pe care i-ar fi rupt, lăsat de capul lui, dar erau rarități.

La preotul bătrân și aplecat nu lătrase niciodată, nici măcar de formă. Poate se amuza și el, în lumea lui canină, căci condescendența cu care îl priveau ochii lui mari și blânzi pe omul în negru n-avea corespondent în termeni umani.

Așadar, intra preotul în curte, pe poarta mică, și se apropia de bucătărie.

Bunicul, invariabil:

– Iar ai venit, Enache!

– Venit, domnu-nvățător, venit!

– Dar dumneata nu vezi ce-i afară? Să fi stat în casa dumitale, la căldură.

D-apoi căldură e-n toate casele în care sunt primit, domnu-nvățător!

Replicile strict necesare din actul întâi al piesei fiind rostite, urma invitația:

– Ei, hai, dacă tot ai bătut atâta drum, intră-n casă, să te dezmorțești oleacă. Stai să mă duc după un pahar cu vin! Sau vrei rachiu, părinte?

– Ce te lasă inima, domnu’ învățător, răspundea mucalit și preotul.

Și, iarăși ca un făcut, adusul unei tăvi cu sticla și paharele curate dura exact cât părintele stropea și cânta, parcă mai pe fugă decât primăvara sau vara.

Urmau apoi ciocnitul licorii colorate și comentatul veștilor din sat, din împrejurimi, din univers. Era cea mai picantă parte. Râdeau sănătos de mici pățanii ale altora și bârfeau regimul de atunci în vorbe de taină subtile. Atât de subtile, încât a trebuit să mai cresc puțin și să ascult – căci tot acolo, în satul dintre dealuri, am aflat și asta – Europa Liberă, ca să înțeleg ceva din tot ce-și spuneau.

Nu vorbeau niciodată pe șleau și, deși nici tare nu vorbeau, erau mereu acompaniați de glasul bunicii, care, mai aducând câteva cornulețe, prăjituri, nuci și altele, le tot atrăgea atenția:

– Șșttt, mai încet, că doar ne-auzim unii pe alții…

Și iarăși nu pricepeam – eram doar noi și pereții, cine să ne audă…?

Din astfel de întâmplări repetate am deprins ulterior, cu mare receptivitate, o artă a conversației inegalabilă oricărui master în diplomație al marilor universități. Iar când vorbele mai sunt stropite și cu aroma vinului fiert cu piper și scorțișoară și a cozonacului proaspăt scos din vatră, Dumnezeu însuși coboară parcă pe pământ și sfințește locul în care se petrec toate acestea.

Târziu de tot, crescând definitiv și irevocabil, am înțeles. Am înțeles că ritualul acela dintre preot, bunica și bunicul meu era o mică parte din iubirea pe care și-o purtau unul celuilalt și toți – lumii în care își duceau zilele, ca fiecare să își poată păstra principiile, dar să le respecte în același timp și pe ale celuilalt.

Cu străbunica mea, Chira

Apărută în revista Contraste culturale nr. 15/2021