– Într-o zi o să vină și tati…

Nu-și mai aducea aminte când a spus-o prima oară. Era mică de tot și primele ei amintiri erau dintr-o curte care părea infinită – o împărăție a basmelor fără sfârșit, în orice parte a ei s-ar fi jucat. Era curtea bunicilor ei. Acolo, printre primii ei prieteni, cățelușa Vulpița și motanul Tigruț, învățase să viseze.

Avea atunci și o străbunică, pe care o adora ca pe împărăteasa cea mare a curții. Mult timp i s-a părut firesc și abia crescând a înțeles norocul acesta deosebit. Prietenele ei o invidiau – unele n-avea nici „țară”, nici bunici. Dar ea chiar avea de toate. Avea dealuri și văi și un râu printre ele, în care vara se scălda și iarna se dădea pe gheață. Avea anotimpuri multe și pline de întâmplări, avea căldura întregului univers din jur.

Avea și mamă. Venea în vizită de câteva ori pe an. Venea mereu cu o păpușică și cu ciocolată sau biscuiți. Era tânără și frumoasă și stătea departe și știa sigur că-i mami a ei, pentru că așa i se spusese. Mai târziu, femeia aceea tânără și frumoasă a început să vină din ce în ce mai des și să îi promită că o va lua cu ea într-o zi. Atunci a fost sigură că era mama ei cu adevărat, pentru că bunicii o iubeau ca pe ochii din cap și n-ar fi dat-o altcuiva.

Numai tată n-avea. Ca un făcut, de data asta aveau toate prietenele ei, numai ea nu. Așa a aflat, fără să înțeleagă, că nu le poate avea pe toate pe lume, pentru că, deși auzea că într-o zi o să vină și el, tati tot nu mai venea de nicăieri.

Din când în când, tati scria câte o scrisoare. Ei nu i se spunea, pentru că nu li se spun copiilor problemele oamenilor mari, dar își dădea seama după rumoarea iscată și după plicul poștașului. Poștașul mai aducea și alte scrisori, pe lângă ziare, dar numai un plic anume stârnea maree pe țărmul acela mereu liniștit. Le-a găsit, de altfel, după mulți ani, în pod, legate cu o sfoară, într-o cutiuță, ca-n povești. Așa a aflat și că toate poveștile încep din viață. Erau niște hârtii împăturite impecabil, scrise cu pix verde, un scris mărunt, drept și ordonat, pe care le recitea din când în când, cu același sentiment de dor interzis. Întreba și de ea și întrebările lui îi nășteau propriile ei întrebări și vise.

Când venea mami, aducea cu ea și fluxul vorbelor despre el, tati. Dar pe-atunci copiii nu stăteau la masă cu cei mari și nu putea să tragă în voie cu urechea. Misterul nu se mai dezlega și, odată cu plecările mamei, apele învolburate ale știrilor fragmentate despre tati se retrăgeau și ele.

Au trecut anii aceia frumoși, cei mai frumoși dintre toți, chiar și așa, fără tată, ar spune ea privind în urmă, și a venit vremea să meargă la școală. Nu acolo, în satul bunicilor. Mergea la casa ei, a lor, la oraș. Mami se ținuse de cuvânt. Avea șase ani, începea școala și mergeau la casa lor, unde – nu-i așa? – trebuia să vină și tati. Nu mai avea cum să nu mai vină.

Dar tati n-a venit nici atunci.

Nu numai că n-a venit, dar mami a venit cu altcineva, care stătea cu ei în casă și despre care a aflat, cu stupoare, că el este noul tati. Nu și-l amintea prea bine, dar era sigură că nu arăta așa tatăl ei. Dar mergeau acum împreună peste tot, la serbările școlare, la film, la circ, în vizite, la rudele noi. Unele erau simpatice, altele nu, însă, din fericire, noile rude aveau și ele copii și acesta era, categoric, un lucru bun, limbajul copilăriei fiind universal.

După o petrecere mai mare, ca un fel de nuntă mai mică, cu toate rudele noi și vechi la un loc și cu o pereche suplimentară de bunici, a aflat și cuvinte ca divorț și tată vitreg și întâmplările la care participa începuseră să se lege într-un mister nou, proaspăt conturat. Și, dacă până la acel eveniment stătuse într-o expectativă pasivă, nu judecase și nu cântărise nimic și pe nimeni, acum trebuia să-și definească niște sentimente și o atitudine. Și să se întrebe cum o să mai vină tati al ei.

Cum, însă, școala era și ea ceva nou, blocul unde i se spusese că va trăi de-acum încolo era la fel de nou, noi erau și toți copiii și toate locurile din orașul acela imens, a găsit atunci o portiță salvatoare care funcționa fără să scârțâie. Nu mă gândesc acum la asta, suna traducerea unei amânări reînnoite zilnic, am teme, am de ieșit afară, am de mers undeva, am orice altceva de făcut.

Anii au trecut, cum știu ei să treacă. S-au scurs cu etapele lor firești, cu adolescența, cu primii fiori și primele tristeți, cu jurămintele că ea nu se va mărita niciodată, cu concesia de mai târziu că bine, fie, poate se va mărita, dar ea nu va face copii, asta chiar nu, nici pomeneală… Și cu laitmotivul vieții ei, devenit un fel de gând aproape încimentat, rar, tot mai rar ieșind la suprafață, dar cu atât mai adânc cuibărit în ea, gândul că într-o zi o să vină și tati

Dar tatăl ei a continuat să rămână același subiect de neatins. I se părea, când se încumeta să se mai gândească la el, cum că acesta tot va veni cândva, într-o zi, pe neașteptate, o va sui pe un cal alb și o va duce departe de tot ce nu-i plăcea sau nu înțelegea. Își adunase cioburile de suflet grămadă și, pe sticla spartă și lipită, îi desenase o icoană secretă, la care să se poată ruga când îi era mai greu.

Apoi, într-o altă zi din șirul anilor, a aflat, cum se află veștile de obicei, din cutare în cutare, de la lumea cunoscută, prin telefonul fără fir al adulților, că tatăl așteptat atât amar de vreme murise. Informația părea sigură. Asta e, ridicase aparent din umeri. Era mare deja, cu niște balade triste ascultate repetat și câteva pachete de țigări putea rezolva perceperea că un om de care abia-și amintește nu mai există și că nu mai trebuie așteptat sau căutat. Tot atunci i-a ars și scrisorile, pe care le luase pe furiș din podul bunicilor și le ținuse în camera ei, ca un fel de talisman incert, dar real. Privea sec cum se face scrum scrisul verde, mărunt și ordonat al unui om pe care nu îl cunoscuse, practic, niciodată.

Și anii au trecut din nou, ca norii repezi dintr-un film, folosiți de regizor pentru a face saltul de la o scenă la alta. Stătea acum, cu părul alb, în fața geamului, ridicând jaluzeaua spre ziua care începea și privind nerăbdătoare pe stradă. Fiica ei, venită, în sfârșit, într-o fugă de două săptămâni acasă, după atâta vreme petrecută peste mări și țări, o rugase, aproape îi impusese, de fapt, să nu o aștepte la aeroport, că se descurcă singură.

Zâmbind amintirii manifestărilor acesteia de independență de când era mică, pe care, cu limite oarecare, le încurajase mereu, i-a pregătit de cu seară tot ce știa că îi place. Cafea cu scorțișoară, ceai verde, o prăjitură cu mere. Plecase de zece ani peste hotare și în ultimii șase, cât avea acum nepoțica ei, nu mai apucase să dea pe acasă. Abia aștepta să-și revadă fiica și să-și cunoască nepoata.

Le văzu coborând pe cele două dintr-un taxi. Dându-și o șuviță rebelă la o parte de pe frunte, tresări involuntar, deși știa din convorbiri că vin doar ele două. Știa, tot din puținul pe care i-l strecura fata ei la telefon, că existau unele probleme în căsnicie. Nu știa natura lor, nu le deslușise gravitatea, dar inima îi spunea că e mai mult decât aude și neputința o cuprindea uneori.

Își îmbrățișă fata cu dor și, aplecându-se spre cea mică, smotoci cu dragoste codițele care abia stăteau locului, sărind de curiozitate să vadă mai repede casa. Apoi, ochii luminoși și cercetători ai copilei se înfipseră în ai ei, o clipă, doar o clipă, atât cât să-i încredințeze fugar o taină care să n-ajungă la urechile lui mami:

– Într-o zi o să vină și tati…

Și mica minune, posesoare de codițe și ochișori, porni într-un studiu detaliat, inventariind fiecare obiect al casei după posibilitatea de a fi sau nu o jucărie și trecându-le pe toate pe liste imaginare. Între timp, turuia vrute și nevrute, fără să observe că bunica ei rămăsese privind într-o zare în care numai ea știa ce vede acolo.

Apărută în revista Astralis nr. 4(12)/2021