Dădu cu piciorul, încălțat cu un papuc fin de casă, peste pata de pe covor, dar pata nu dispăru.

Era o pată relativ mică și rotundă. Aria ei imperfectă, trasată parcă de o mână de copil novice în ale geometriei și nestăpân încă pe compas, tremura ușor pe margini, ca și cum ar fi putut să o adie vântul.

Intrigată, își aduse aminte că n-ar fi prima oară când o vede. O înregistrase vizual și în alte dimineți ale verii, dar nu o băgase, în graba zilelor, de seamă.

Își trecu încă o dată piciorul, mai apăsat, peste ea, dar pata parcă se urcase pe glezna ei goală în loc să dispară. Se aplecă și-și afundă și mâna în puful scurt al covorului. Pata, ca un făcut indescifrabil, i se sui pe mână. Dădu mâna la o parte și o privi fix.

Era din nou pe covor și semăna din ce în ce mai bine cu un lac.

De ce-mi pare cunoscut…? Ah, da, e aidoma lacului…

Lacul de lângă cabana unde fuseseră cazați, ea și o parte dintre proaspeții colegi de liceu, în prima ei vară de adolescentă petrecută într-o tabără la munte. Era atât de fericită că îi dăduseră voie să meargă, deși bunica ei nu se simțea tocmai bine și ar fi trebuit să fi fost într-un alt loc.

Peisajul era divin, cu pădurea în spate, cu răcoarea muntelui înfiorându-i în fiecare dimineață, involuntar, primul gând, cu micuțul lac adunat artificial în cotul unui râu, la poalele unei pante line din fața cabanei, al cărui contur neregulat îl puteau zări de la geamuri și pe marginile căruia petreceau timp masiv.

Și mai erau în peisajul acela nesperat de frumos un coleg și un profesor.

Un coleg anume, din câți avea, care o privea altfel de la un timp. Sigur, vorbeau în continuare numai despre teme și despre restul de băieți și fete, dar conversațiile se lungeau din ce în ce mai mult și ei le tapetau, mai nou, dincolo de aspectul lor comun, cu râsete și subtilități de care rămâneau, când se despărțeau seara, să se mire singuri și să le ghicească punctul de pornire.

Și profesorul era unul anume – unul tânăr, elegant și distant, despre care se zvonea că secera sentimente în rândul fetelor din clasele cărora le preda. Nici nu era de mirare, ochii lui negri, mari și vag malițioși, care nu stăteau niciodată agățați mai mult decât trebuie de retinele în care se nimereau, sfredeleau și învolburau ape tulburi oricum de vârsta prin care treceau. Dar, de asemenea, se mai zvonea și că nicio fată nu reușise să-i smulgă un altfel de zâmbet vreodată decât cel regulamentar, de profesor de o matematică imposibilă, ale cărei probleme rezolvate de multe ori aiurea provocau surâsuri de expert. Or ei i se părea că ar fi pe cale să-i smulgă acel zâmbet extrașcolar, iar gloria care ar fi urmat nu ar fi putut fi egalată de nimic altceva.

În astfel de jocuri cu reguli imprevizibile, sau mai degrabă fără niciuna, între coleg și profesor, între plimbările zilnice în pădure și serile din jurul lacului, spre sfârșitul taberei primi vestea plecării din viață a bunicii ei. Un mesaj scris la recepție, în urma unui telefon sec al mamei sale, deoarece ea nu era în cabană în momentul respectiv.

Sfâșierea care a urmat a durut-o atât de tare în timp, încât și-a închis-o deliberat în minte, nevrând să o mai scoată de acolo. A plâns o grămadă. Își iubise bunica așa cum nu iubise pe nimeni altcineva și i se părea acum, în urma veștii, că o părăsise pe aceasta când îi era mai greu. Avea în minte glumele lor vechi și glasul bunicii, când îi spunea mereu în șagă să nu cumva să nu vii la înmormântarea mea, când m-oi hotărî să plec, iar ea râdea atunci ca de ceva foarte îndepărtat și improbabil. Și iată că îndepărtatul și improbabilul se întâmplaseră.

Cele două zile care au urmat au fost un coșmar afrodiziac asupra căruia nu mai revenise în timp, fiindu-i o bizară teamă sufletească de senzația de vină ce i l-au lăsat.

Trebuia să se decidă dacă rămâne până la sfârșitul taberei sau pleacă. Dacă ar fi plecat mai devreme, s-ar fi complicat trimiterea ei la gară și apoi cu trenul. Era vorba că nu avea cine să treacă să o ia cu mașina, ai ei fiind deja la casa bunicii, că trebuia dusă la gară și suită în tren, cu asumarea responsabilităților de rigoare, și atunci ea, spunându-și în gând că o schimbare subită de program nu face decât să încurce multă lume, a ales rapid să mai stea cele două zile și apoi să plece direct la înmormântare.

Dar numai ea știa, în gândul ei neclar, că la alegere au contat și îmbrățișarea de compătimire a profesorului și mângâierea lui pe păr și, mai ales, vuietul stârnit printre ceilalți de acest eveniment trist. Apoi a mai contat și atenția sporită a colegului preferat, duioșia întrevăzută și micile duioșii stârnite de necazul ei sincer.

Îi era mai bine oarecum, până într-un final, când a contat și vorba pe care-a auzit-o pe înserate într-un grup de fete care nu știau că e și ea prin preajmă. Râdeau înciudate și spuneau ceva de genul că ar fi ceva să-mi moară și mie o rudă, ca să mă ia profu-n brațe!

Aceea a fost clipa copleșitoare în care s-a simțit iremediabil vinovată că dăduse un lucru așa de sfânt pe o efemeritate inutilă. A doua zi plecau cu toții. N-a vrut să mai participe la focul de tabără. A stat în camera ei plângând și în gară s-a despărțit de restul fără cuvinte, luând alt tren.

A ajuns prea târziu. Se terminase totul. Lumea stătea deja la mese, mânca, bea și râdea ca și cum nu se petrecuse nimic deosebit. N-a putut să ia o îmbucătură, n-a putut să bea o gură de apă. A mai plâns o zi și-o noapte, cu aceeași vinovăție, apoi și-a implorat bunica: bunică, iartă-mă, te rog, că n-am ajuns la timp să te mai văd o dată, și dă-mi, te rog, un semn dacă m-ai iertat, să știu și eu

… De ce-și adusese aminte brusc, tocmai acum, de crucea acestei vinovății vechi, pe care o purtase atâția ani încercând din răsputeri să nu o zgândăre nicicum?

Dimineața următoare a căutat involuntar pata magică degeaba. Micul covoraș cu puf scurt din dormitor era impecabil și găsi pe el numai dungile subțiri și transversale din fabrică. A  treia zi, la fel. Și a patra.

În a cincea dimineață, pata reveni. Deschise ochii, orbiți de astrul revenit la locul lui după aproape o săptămână înnorată, și o văzu la locul ei deja știut. Aha, te-am prins, gândi lucid și, în dreptul ei, dându-se jos din pat, nu mai porni în adâncime pe firul petei, ci, cu ochi scrutători, privi în jur de data aceasta, la un îndemn nevăzut.

Și atunci a înțeles.

Era o rază matinală din soarele verii. O rază care străbătea cu îndărătnicie frunzele castanului din fața ferestrei și lamelele neînchise niciodată până la capăt ale jaluzelelor, apoi, pentru câteva minute, până când celestul corp pleca pe drumul lui mai departe, cădea odihnindu-se într-un cerc mic și tremurător pe o latură a covorului, un cerc ciudat de asemănător cu un lac artificial din munți adunat în cotul unui râu.

Abia atunci a înțeles că bunica ei o iertase de mult.

Apărut în Convorbiri literar-artistice nr. 24/2021