Era odată, demult, pe când soarele era mult mai aproape de pământ și luna era rotundă mereu, o curte plină cu flori, frumoasă și bine îngrijită.

În mijlocul ei domnea regele neîncoronat al tuturor, un Trandafir falnic ce creștea an de an tot mai înalt și de care grădinarul avea grijă ca de ochii din cap. Fluturi de o zi îi mângâiau petalele catifelate, roua dimineții îi potolea însetarea, căldura prânzului îi întărea puterea, adierea serii îi stingea dorul. Și nimeni nu mai era ca el. Toate florile din curte îl iubeau și îl respectau, deși stăteau la distanță de spinii lui ascuțiți și lucioși. Niciuna nu îndrăznea să-i cuprindă tulpina într-o îmbrățișare verde, că se usca pe loc.

Cum creștea el așa, nestingherit și admirat, departe, foarte departe, tocmai la marginea grădinii, în zorii unei zile oarecare a zărit o tufă nouă. Pe lemnul gardului, cuteza să se ridice la înălțimea lui și odată cu el, pasămite din vreo sămânță rătăcită de vântul care făcea glume prin curtea domnească, un Mărăcine, al cărui rod tocmai dădea în floare.

După ce urmărise curios, dar nepăsător, ivirea fraților ei pe lujer, Trandafirul o văzu, așadar, și pe ea. Copilă tânără, firavă, abia ivită în lume, cu rochița ușor desfăcută de soarele auriu, cu puful mov, fragil al primei petale cerând impetuos să iasă la lumină.

Trandafirul nu mai văzuse până atunci ceva atât de frumos și delicat în același timp și s-a îndrăgostit pe loc de mica hoinară a gardului, răsărită peste noapte.

Era demult obișnuit cu etalarea farmecelor florilor din preajmă. Știa pe dinafară toate pregătirile pentru Balul Verii. Știa cum suratele supuse își spală crinolinele în ploi repezi și scurte, cum le usucă-n soarele zilei, cum se gătesc cu ruj și cu rimel în limpedea oglindă a cerului. Le vedea an de an cum își învârtesc rochițele viu colorate în caruseluri amețitoare și cum se parfumează, care de care mai îmbietor. Unele erau mici și firave, altele – mari și arțăgoase, câte una se trezea cu năsucul pe sus și Trandafirul, în înțelepciunea lui de domn, le tolera regește pe toate.

Fata asta, însă, Mărăcina, îl înnebunea cu puritatea și cu excrescența ei nestăpânită. Sălbăticiunea ei îi tulbura liniștea calmei stăpâniri și astfel căpătă o nouă preocupare, aceea de a-i atrage atenția asupra pasiunii ce-l cuprinsese.  

Trandafirul a început să-i trimită mesaje. A chemat la el pe Marele Fluture Ochi de Păun, cu toți confrații lui pestriți, și le-a spus frumos, dar cu ton de poruncă ascuns, că vrea să trimită semne Mărăcinei de lângă gard și că, dacă îl vor ajuta, toată vara îi va lăsa pe coroana lui fără să se scuture deloc. Ca să fie sigur, a vorbit și cu Regina Fluturilor, Polixena, să preîntâmpine orice discordie din lumea fluturașilor naivi de-o vară.

Zburau fluturașii în susul și-n josul curții, lucrând pentru rege și șoptindu-i Mărăcinei vorbe dulci și promisiuni care mai de care, până când tatăl acesteia a prins a bănui vizitele inoportune și neobișnuite, și nu i-a dat voie fetei să răspundă la chemarea Trandafirului. Ba, în măsura în care puteau, părinții o piteau printre frunze, uriașe acum și ele și zimțate.

Vara trecea, Mărăcina creștea și, în cele din urmă, ajunsă la vârsta fiorilor nedeslușiți, s-a prins șăgalnic în jocul Trandafirului, dându-i răspunsuri furișate și ea, prin albinuțe sau prin vreun bondar rătăcit.

Florile celelalte au văzut ce se întâmplă și s-au supărat la început că Mărăcina captase toată atenția Trandafirului și că ele nu mai erau băgate în seamă și curtate, cum cereau regulile grădinii. Dar Mărăcina, prin farmecul ei natural, le-a cucerit într-un târziu. Era atât de veselă și de zglobie și născocea tot timpul glume noi! La fiecare adiere se apleca în toate părțile și, micuță cum era, gâdila sau deranja vreo Doamnă Floare mai bătrână, după care râdeau toate în hohote, la grămadă. Sau, firav, pe vânticelul de seară, porneau câte un telefon fără fir al florilor și jocul ținea până când se deschidea Marea Doamnă, Regina Nopții, și trimitea, impasibilă, la culcare pe toată lumea.

Cu gâzișoarele și cu gândăceii mici și colorați își petreceau ziua într-o v-ați ascunselea fără sfârșit. Cu păsărelele făcuseră pact, ca în niciun alt an, să le dea paie și petale de flori pentru cuiburi și păsărelele le dedicau triluri matinale îngerești. Curtea domnească era pentru Mărăcina un rai nevisat niciodată în istoria neamului ei.

Doar ea, Regina Nopții, n-o putea suferi pe Mărăcina și căpăta, pe zi ce trecea, o ciudă tot mai teribilă, pricepând iubirea care plutea, neașezată încă, în aerul fierbinte al verii. Ea îl îndrăgea dintotdeauna, în taină, pe Trandafir și suferea că soarta nu voia să-i întâlnească. De aceea, cât de suavă părea, Regina purta acest foc nestins în sânul ei și, răspândind un parfum îmbietor, răsărea oriunde, doar-doar va nimeri lângă regele mult dorit. Visa să îl atingă măcar în clipa când se îngână ziua cu noaptea. Dar asta nu se mai întâmpla și, cum îl știa pe regele zilei fără cusur și neaplecându-se asupra altei flori anume, se resemnase să își ducă traiul cu durerea ei obișnuită. Toate până când apăruse fetișcana aia, care dăduse peste cap regulile florilor de curte.  

Așa că Regina Nopții îi puse gând rău Mărăcinei. În planurile pe care le împletea nopțile, când rămânea stăpâna întregii curți, observă la un moment dat că Trandafirul se înălțase cât nu creștea în ceilalți ani, întinzându-se cât se putea pe bolta viței de vie. A priceput imediat unde bate regele cu gândul – să ajungă mai aproape de Mărăcină. Da, calculă ea, nu mai era mult până să se întâlnească și ceva trebuia făcut. Repede. Nu mai avea răbdare, așa că așteptă o noapte mai întunecată, în care îl ademeni pe Fluturele Molie cu o lumină amăgitoare, sucindu-și floarea în bătaia felinarului, și îi porunci să-i ducă o sămânță lângă un gard anume.

Zis și făcut. Fluturele Molie i-a îndeplinit dorința, indiferent la pasiunile și intrigile florilor și ale zilelor, și astfel sămânța, neștiută, a încolțit repede și a crescut lângă tufa de mărăcine.

Grădinarul, care se trezea cu noaptea în cap să ude florile și să le îngrijească rădăcinile și coroana, zări într-o dimineață, când se crăpa de ziuă, o mică Regină necunoscută, lucind în ultima rază a lunii, în timp ce toate celelalte flori încă dormeau. Era de o frumusețe rară și își puse în gând s-o mute lângă aleea principală. S-a dus după uneltele de grădinărit. Întors și ajuns în dreptul ei, în lumina plină a soarelui care tocmai răsărea, primul lucru pe care l-a văzut a fost tufa de mărăcine. A retezat-o dintr-o lovitură și a aruncat-o peste gard.

A fost jale mare printre flori, dar nu se punea nimeni cu coasa grădinarului – pesemne și el dădea socoteală, la rândul lui, cuiva.

De-atunci Trandafirul a rămas să-și îndrepte mereu coroana spre margini de curți, doar o mai întrezări-o pe aleasa inimii lui o dată măcar. Iar Mărăcina – să crească pe drum, pe lângă garduri, încercând să treacă printre ele și tânjind mereu după micul paradis pierdut al unei curți cu flori.

Iar Regina Nopții a rămas blestemată să fie închipuită ca o floare deosebit de frumoasă și prețioasă, dar lăsată de izbeliște de orice grădinar. De-atunci ea răsare printre orice crăpături și speră să vadă într-o zi lumina soarelui. Și, poate, să se uite la ea Trandafirul.

Apărută în antologia ASPRA Lirica unui miez de toamnă, 2021