Abecedarul primăverii

Mă caut în lumina din jurul meu

cu o durere

paralelă cu iubirea

și,

chiar de mă descopăr tot mereu,

tot mai ades

și tot mai mult,

întreb cu vechea mea uimire:

sunt chiar eu?

Ascunde-mă, lumină,

în abecedarul florii de cais

ce înflorește primăvara,

voi fi

o carte de citire scrisă

pentru semințe, muguri, fructe

și pentru toate ale lumii flori,

știu că-s născută din culori

care sădesc în litere lumina

și-alungă din orice privire seara.

Deschid întâia filă,

o răsfoiesc

și,

chiar de mai întreb

cu vechea mea uimire,

o-nchid c-un sentiment ciudat:

sunt eu!

Lumina,

îmi pare-atunci,

îmbată

pe toate deopotrivă, în neștire…

Mărțișorul

Eram copilă și visam spre soare,
Tot ce zbura credeam că se mănâncă
Și, printre multe păsări migratoare,
Mi-am rupt aripa de-a iubirii stâncă.

Am vrut plimbări într-un miraj color,
Mașină roșie, solidă și decapotată,
Dar ce-am primit a fost un… mărțișor,
O inimă stingheră, mică și decolorată.

Am aruncat-o într-un colț de lume,
Uitând de el, ca de un insipid actor,
Și am plecat după un rost și-un nume,
Privind aprins spre nesecatul viitor.

Iar viața, darnică, din plin mi-a dat –
De obicei, ne dăruie ce căutăm,
Chiar dacă nu e tot cum am visat,
Dar nu ne lasă-n vânt să milităm.

De toate am acum, mașini de lux,
La margine de lac o vilă cu pridvor,
Averea-mi e-un imens ocean în flux
Pe plaja cu palate de nisip făr-autor.

La ce aș mai putea râvni-n mirificul decor?
La un mic, vechi, banal și simplu mărțișor…

Cântec pentru Basarabia

Și te-ai dus, dulce minune…

Parc-a scris poetu-anume

Pentru tine, ruptă vatră

În cuptor făcut din piatră.

Pentru tine, ruptă țară

Din povestea milenară

Care ne-a ținut aproape

Printre munți și peste ape.

Au rupt prunci de mama lor,

Curs de râu de-al lui izvor,

Tată de copiii lui,

Ce-au rămas ai nimănui.

Pomului cu rod în vară

Îi dă fruct în altă țară

Iarba care crește lin

Adie în câmp străin.

Dealul împărțit în două,

Ochii umezi de la rouă,

Roua cade jumătate,

Peste soră, peste frate.

Cerul plânge anotimpuri,

Vreme plânge între timpuri,

Ploaia naște lungi fiori

Peste podul cel din flori.

Basarabie măiastră,

Bulb în glastră la fereastră,

Și-a murit iubirea noastră

Doar de inimă albastră…

Cântecul străinului

Nu am plecat de binele din țară

Și n-am fugit de viață prea curată,

Mi-e iarnă-n ea când e afară vară

Și mi-a secat izvor de lacrimă sărată.

Fără ecou îmi vine să urlu uneori,

Cum câinii vagabonzi urlă la lună

Când, blânzi și pașnici cerșetori,

În haite disperate noaptea se adună.

Când legea-i nu-i făcută pentru mine,

Departe merg, să mă tocmesc cu greu,

Dar visu-n cuiul sorții n-or să mi-l anine,

De-a mă întoarce într-o zi la locul meu.

Pe drum străin îmi port azi pașii

Și mâinile pentru străini încheagă

Din truda lor zălog pentru urmașii

Ce n-or mai pregăti de drum desagă.

Nu-i pentru mine bogăție-n țară,

Nu pentru mine zidit-am la palate,

Dar eu în țara mea am râs întâia oară

Și am iubit întâi și-ntâi de toate.

Pământul ei mi-i, totuși, rădăcina,

Mi-a dăruit cândva întâiul răsărit

Și țării mele îmi voi înclina tulpina

Când frunza îmi va bate-n asfințit.

Drapel

M-a pus Dumnezeu pe pământ

Să-mi alin în stihuri credința,

Am căutat în juru-mi veșmânt

Să-mi îmbrac în culoare ființa.

Din a cerului pace, fâșia

Ruptă blând e pansată cu vise,

Albastrul ei l-am pus peste via

Printre veacuri rană deschisă.

Din soare am luat doar o rază,

Lăsat-am lumii restul de soare,

Galbenul ei peste glie veghează,

Lumina ei arde-n suflet onoare.

La sfârșit, pe mantia lungă,

Câmp roșu de maci am întins,

La inimi bătând să ajungă

Sângele celor care ne-au scris.

Cămașa mea de sărbătoare

Cămașă mândră cu flori,

Brodată-n aprinse culori,

Îți cânți povestea în semne

Ca focul aprins peste lemne.

Steluțe și cruci și inele,

În linii mii și mii de modele,

Mâini de femei au însăilat

Pe albul pânzei imaculat.

Sărbătoare zvonești peste sat,

La horă încinsă coci aluat

Din trupuri unite în bucuria

Cu care sub tălpi batem glia.

Divide et impera perpetuum

Se bat mai marii lumii în bătălii perfide

Și demnitari disecă o mână de pământ

Ca pentru ei și neamurile lor avide

Să aibă-n plus ce n-or lua-n mormânt.

Mărunte bătălii pe-un băț sau pe-o alee

La coadă stau în manuale de istorii,

Dar nu s-ar înfrunta aleșii pe-o idee

Ce păcii și iubirii ar aduce glorii.

Ei lasă mamă și dau la schimb tăicuță,

Inimi și limbi de veacuri multe stabilite,

Ia calul tu, dă-mi mie roata la căruță

Și lasă căruțașul să mâne-n mâni cernite.

Ei lasă ram pe loc și duc departe fruct

Gândind că rădăcini pe plac li se refac,

În palma lor tot omul lumii e-un product

Și-a lor labilă hartă e piața unde îl desfac.

Trasat-au linia lor seacă și peste purul Prut

Cu-a lor cerneală scumpă și amară,

Românul își privește astăzi fratele cel mut

Prin pod de flori cu cazne construit din ceară.

Examen la istorie

Privesc pe geam afară, examen scris în sală,

O liniște perfectă, aud doar gândurile mele,

Ciocnindu-se precum armata cea medievală

Ce pentru-a dorului unire purtat-a lupte grele.

În soare, peste drum, clipește mândra lui statuie

Și vara luce caldă, căzându-i oblic pe obrazul

În care riduri n-au prins rădăcini, nici cărăruie,

E trupul pietruit al voievodului Mihai Viteazul.

Pe mândru-i cal, în lupte fără număr duse,

Strateg desăvârșit al cruntei vremi trecute,

Drept și puternic – azi triste trăsături apuse

Și luptele pe teritorii sunt astăzi reci și mute.

Văd oști întregi căzând sub mâna-i ridicată,

Văd câmpul plin de sânge și spălat de ploi,

Turcimea trădătoare și hapsână cade secerată

 Sub vechi stindard al încă nesfârșitului război…

Dar ce se-aude…? Să fie-un inamic, cel care…

Oh, nu, e doar colegul, a terminat de scris,

Iar eu la soclul domnitorului, în gând, o floare

Depun și scriu și eu, trăgând cortina peste vis.

Ce-i patria

Ce-i patria,

Mă-ntreb retoric,

Când nimeni nu se mai întreabă,

Când toți, în toată lumea mare,

În teorii și aprioric,

Liberi suntem

Să mergem, să dorim, s-avem

Orice decor,

Să fim răi, pătimași, avari

Și, uneori, întâmplător,

Oameni de treabă.

Ce mai e patria pentru un om

Care-i stăpân acum

Pe-ntreg pământul,

În lungul și în latul lui

Cu vântul zboară și cu gândul,

Ca în poveștile silabisite

Cu feți-frumoși și zmei

Când prunci eram și ne citea bunica

Din cărțile

Uitate-n poduri împăienjenite…

… Ce-i patria?

E lacrima care rămâne

Neștearsă sub închișii ochi

În timp ce restul lumii spâne

Îl răscolim cu pași miopi.