De când rămăsese fără bunică, Veronica se dusese tot mai rar în satul în care crescuse.

Curtea goală acum o întrista suficient cât să n-o mai tragă inima ca pe vremuri. Bunica ei avusese șase copii, sănătoși toți, cu ajutorul Domnului căruia nu uitau să i se roage în fiecare seară, fie și în treacăt. Copiii, printre care și tatăl ei, rămăseseră prin preajmă, răsfirați în satele și orășelele din jur, după firave ocheade cu munca și bogățiile ademenitoare ale străinătății. Se hotărâseră, într-un final, nevorbiți unii cu alții, să muncească mai bine pentru ei decât pentru alții și să se reașeze la vatră. Și-au ridicat case nu neapărat înalte, cât încăpătoare și primitoare, și au făcut, la rândul lor, câte doi, trei copii fiecare. Aceștia crescuseră și ei în curtea strămoșească, toți laolaltă, într-un idilism aproape divin, venit probabil tot de la acel Domn, de undeva, de sus. Un idilism înțeles, ca întotdeauna, când a început să se stingă, conform firii umane de a trăi fericirea retrospectiv.

Era nebunie curată verile, când se adunau toți în curtea devenită neîncăpătoare. Nebunie era și de toate sărbătorile care veneau prea greu și treceau prea repede, după părerea tuturor. Bunicul tuna și fulgera în toate cele, dar nu pentru că era rău, ci pentru că așa era el, mai năbădăios. Îi era greu, pasămite, lujerului de legumă să stea drept, cum voia el – lujerul era de vină, că nu creștea fără băț de sprijin, apoi era vinovat bățul, că nu se rupea singur, ca-ntr-o vrajă, din copac, apoi copacul – că-i picau roadele pe jos de-atâta greutate, apoi ei, copiii – că se jucau și călcau pe ele, în loc să le adune:

– Mă, da’ ce-aveți voi în tărtăcuța aia, vezi pruna căzută și-o pui în găleată, nu calci pe ea, să-i iasă mațele ca să te mai și murdărești, să spele bunică-ta…

În refrene ca acesta crescuseră toți, numai că nu știu cum se făcea că nimeni nu se speria de ele. Ba chiar îl îngânau și râdeau și mai tare, făcând roată în jurul lui, pentru că nepoții știau că el îi boscorodea de formă. O formă ca fațada unei case mai scorojite, dar în spatele ușii căreia știai că e un pat moale și-o mâncare caldă mereu. Pentru că bunicul și bunica îi iubeau nespus și altoitul unei palme la fund, peste hainele mai tot timpul murdare, sau al unei vorbe de presupusă ocară făcea parte din bruma de educație nativă în care și ei crescuseră cândva.

Bunicul și bunica nu-i alintau niciodată, cum făcea, de exemplu, mama ei, fată de la oraș, care o lua în brațe toată ziua și seara, înainte de culcare, o pupa ca-n filmele americane. Dar, ca un făcut, în toate vacanțele, și ea, Veronica, și verișorii ei preferau colbul drumului de țară oricăror alte excursii apetisante prin orașele lumii.

Când au crescut, s-au mai rărit. Unii dintre ei rămăseseră prin părțile acelea apetisante. Se mai vedeau cu bunicii prin niște ecrane pe care aceștia nu știau să le folosească, deoarece aveau alte reguli decât televizorul vechi și cunoscut. Mai erau câțiva care țineau legătura constant, restul fiind acum împrăștiați peste tot pe pământ.

Niciun Paște și niciun Crăciun nu i-a mai unit ca altădată. Raiul se sfârșise și începuse viața.

Pentru Veronica a fost chiar grea, departe de orice vis din curtea bunicilor, deoarece omul cu care crezuse că-și poate construi lumea ei separată se dovedise la scurt timp de la căsătorie cu totul altul decât i se păruse ei înainte. Înjurăturile și palmele lui n-aveau nicio legătură cu palma la fund a bunicului sau sudalmele lui adresate pomilor, ierbii sau animalelor domestice, iar ea fusese învățată să nu se plângă. Așa că și-a păstrat în sinea ei necazul, până când nu l-a mai putut ține și, luându-și inima în dinți, a divorțat.

Era, însă, prima din familie care făcea așa ceva și o teamă nevăzută de ce-o să zică lumea, că nu s-a mai pomenit, a închis-o o perioadă într-un sine cu gratiile de fier ale prejudecăților auzite de-a lungul timpului. Mamă-sa era cam indiferentă – de fapt, acum, mare fiind, își dădea seama că nici între părinții ei nu era roz cerul tot timpul.

Cu toată lumea ei de până atunci dărâmată, a rătăcit o perioadă, până când, dornică de o vorbă cum numai la bunica ei găsise întotdeauna, și-a luat inima în dinți și s-a dus la ei din nou.

Au primit-o ca pe oaia întoarsă în țarc și nu i-au spus un reproș cât de mic:

– Lasă, mamă, că nu-i sfârșitul lumii.

Atât a auzit și i-a fost de-ajuns ca să înfrunte tot. Curtea cea mare, goală acum, doar cu ea și bunicii sub bolta viței de vie unde stăteau seara la taclale, să-și spună treburile zilei și să le organizeze pe cele ce urmau, era din nou ca în copilăria ei.

Mai auzea șușoteli prin spate când se ducea la magazin sau pe imaș, să își clătească ochii cu nemărginirea, și le spunea acasă. Iar bunică-sa:

– Ei, lasă-le, fata mea, sunt babe care n-au ce face pe-acasă…

Bunica ei era de-o vârstă cu acele babe, așa că, odată fiind spuse aceste cuvinte delicioase, râdeau amândouă până să dea mâncare în foc cu mare seninătate.

Veronica, încet, încet, și-a revenit și și-a văzut din nou de viață. Dar într-o zi bunica s-a îmbolnăvit. Nu de bătrânețe, ci de o boală nemiloasă, care i-a adus multă durere – nemeritată, era sigură Veronica, întrebându-se mereu unde e Domnul acela de sus care fusese cândva atât de bun cu ei toți.  Și, când n-a mai putut să ducă durerea pe umeri, s-a stins, plecând în locul cu verdeață veșnică.

A plâns Veronica până n-a mai știut de ea. S-au reîntâlnit atunci mai mulți și-au plâns cu toții magia anilor trecuți și lipsa de farmec a prezentului, au reînnodat legături, l-au ajutat pe bunicul.

Apoi, la niciun an după greaua pierdere, Veronica – și nu numai ea, că gura lumii merge pe căi nevăzute și ajunge unde nici nu gândești – a auzit că bunică-său se ținea cu alta. Șocul a fost puternic.

– Nici nu s-a răcit bine biata…

– L-a apucat strechea acuma, la bătrânețe…

– Îl caută moartea pe-acasă și el umblă hai-hui…

Îi răsunau și-n vis astfel de cuvinte, prinse întâmplător. Nu mai avea liniște de zumzetul ce i-l făceau în creier, ca un roi de albine vârât cu forța-n stup.

N-a putut să creadă, nu concepea, s-a dus să vadă. Și acolo, în curtea în care crescuseră ca-n sânul lui Avram atâția și unde fusese cea mai fericită de când se știa, era, într-adevăr, altă femeie care deretica și gătea. Și-a urât bunicul crunt. L-a judecat aspru și femeii n-a vrut să-i vorbească. Și-a spus că n-o să-l ierte niciodată. Nu-i ierta nici chiar pe cei mai împăciuitori din neam, care aveau teorii mai blânde:

– A-nnebunit, moșul, ce să-i faci…  

Până într-o zi, când, la casa ei acum din nou și cu copil, s-a trezit copleșită de dor. Un dor nedefinit și nepotolit de nimic, până nu s-a suit în mașină, să-și mai vadă bunicul. Măcar o dată.

L-a găsit cum îl lăsase, bodogănind cele din preajmă și zâmbind cald și frumos apoi, ca o scuză pe care nu poate s-o pronunțe altfel.

A doua zi s-au dus la cimitir. Era prima oară când mergea la casa de veci a bunicii, după înmormântare. Prima oară când revenise, de altfel, în sat. Femeia din curte rămăsese acasă, să facă treabă, și s-a dus, cu câțiva verișori pe care i-a găsit în zonă și cu bunicul. După ce au făcut cele trebuincioase, au dat să plece. Bunicul le-a spus că mai rămâne puțin. Era bătrân și le era puțin teamă. Așa, în principiu, nici ei nu știau de ce. S-au vorbit între ei și au stabilit că rămâne Veronica în urmă, să-l aștepte.

Ascunsă după gardul viu al cimitirului, Veronica privea, tristă și pasivă, dealurile din jur. Doar ele erau neschimbate. I se părea că recunoaște firele de iarbă. Florile de câmp parcă creșteau în același loc cu veacurile. Copacii adiau la fel în vântul de vară, ridicând praf în mici vârtejuri pe ulițe. În zare, câțiva cai și vaci priponite pășteau cu mulțumire.

A auzit un zgomot neobișnuit. Abia atunci, pierdută în nemărginire, și-a adus aminte unde e și s-a uitat spre bunicul ei, care nu știa că ea rămăsese să-l aștepte. Plângea mocnit și neostoit de când plecaseră toți. Plângea aplecat peste lumânarea aprinsă și florile proaspete de grădină, spunând în taină numai el știa ce. Nu-l văzuse niciodată plângând pe bunicul ei, de când era. I se părea că se rupseseră toate băierile cerului.

Când n-a mai rezistat, și-a șters și ea lacrimile și s-a dus să-l sprijine, să-l ia acasă. Abia a reușit. Și bunicul i-a spus pe drum, neîntrebat de nimeni:

– De-aia mi-am luat femeie lângă mine. Și ea la fel. Să nu stau seara, să plâng pân-a doua zi. S-aud un glas de om în preajmă. Să schimb o vorbă, să n-o iau razna…

De dor și de singurătate. Prea grele de dus. N-a mai zis bunicul și asta, dar abia atunci Veronica a înțeles. Da, teoria ei dintotdeauna fusese că mai bine stă singură decât cu cineva ca să nu pară singură, dar acum știa că nu toată lumea gândea și simțea la fel. Și nici nu compara bâjbâielile ei în căutarea perechii potrivite cu faptul că bunicul și femeia aceea trăiseră zeci de ani lângă oamenii aleși și iubiți, dar acum aceia plecaseră definitiv, iar ei, rămașii, nu-și puteau duce povara. Ca să nu mai spună de propriile-i concepții despre dragoste, care se dovediseră destul de greșite. Cât despre infinitele valențe ale unei iubiri…

Întorși în curte, a privit-o pentru prima oară pe femeia de acolo cu alți ochi. Era o femeie bătrână și singură, care plângea și ea pe cineva pierdut la fel și Veronica abia acum o vedea și așa.

N-a mai pierdut timpul cu vorbe și, cu sufletul împăcat și în asentimentul bunicii sale, care sigur știa tot de-acolo, de sus, din dreapta Domnului la care se rugase mereu când trăia, s-a dus, nechemată, s-o ajute pe femeie să pună masa și să pregătească cele necesare pentru calda noapte de vară care se așternea. Frunzele de viță de vie din bolta de deasupra își potoliseră tremurul, a liniște regăsită.

Apărut în Agora Artelor nr. 6/2021

foto repr. renovat.ro