Mă uit la un „sezon”, Luna Park, și m-a frapat o scenă. Una anume, nu atât de dureroasă ca un virus, dar dureroasă. Și orice durere e semn că în zona apariției sale ceva nu merge cum trebuie.
Acțounea se petrece prin anii ’60 (sau ’80, o să verific). Abia apăruseră aparatele Polaroid. Un tânăr plin de entuziasm, simpatic și pozitiv pe parcursul serialului, își ia unul și se apucă, cu pasiune, să prindă scene inedite, pe care să le vândă ulterior ziarelor și să fie plătit pentru ele.
Adică, pe românește, artă făcută cu bucurie și contra cost. Cât de firesc pare…?
Nu știu cum stă treaba în toate ramurile culturii, nici la alții, nici la noi. Am văzut, însă, în literatură destul cât să-mi fac o părere. Nu numai că nu-l plătește mai nimeni pe autor că creează, dar plătește autorul bani grei, ca să-și facă publică creația.
Avem o piață a culturii liberă cu adevărat. Liberă de orice bun-simț și reglementări – mă refer, de exemplu, la acele tabele din piețele cu zarzavaturi, care aveau un preț maxim și unul minim și cărora le-am uitat denumirea. O să spună unii că geniile nu intră în norme și că răzbat oricum – că uneori e post-mortem, nu mai contează. Așa e, dar e nevoie și de o cultură de bază, că altfel geniul își ia zborul și devine universal, oricît ne-am bate ulterior cu mâinile de lupi dacici pe piept că-i al nostru – și avem destule exemple în acest sens.
Lipsa unei supravegheri (nu o supraveghere de big brother, ci un fel de matcă, în jurul căreia să se adune, prin selecție naturală, nicidecum financiară, albinuțele care vor să facă miere) minime a actelor de creație de către un for cu adevărat competent dă frâu liber, pe de altă parte, apariției mulțimii de pseudo-artiști de astăzi, care tind să devină pseudo-cultura de bază, în ciuda firavilor stupi autentici unde se mai muncește la mierea cu gust de miere. Explicația e simplă, deși personal încă n-o pricep: nu știu cum se face, dar toți trântorii cu pretenții de cultură sunt plini de bani și reușesc ce-și propun, în timp ce artiștii reali sunt, aproape clișeic, săraci și, uneori, și plini de vicii (nu că ceilalți n-ar avea, dar ale trântorilor se mulează desăvârșit pe expresia economică de „viciu ascuns”).
Bine, o să spuneți – ca să revin la subiect, că m-am depărtat prea tare – e un film și sunt de acord cu asta. Dar dacă a fost cândva real? Dacă undeva, prin lumea asta mare, se mai întâmplă încă așa…?

Foto repr: The Irish Times