Era odată un copil care părea ca toți copii lumii. Mic, se juca în curte și pe ulița din fața casei cu ceilalți copilași asemenea lui. Ridicau nori de colb spre tavanul cerului dintre cele două văi, unde era așezat satul lor, și își făceau jucării din tot ce găseau. Erau toată ziua împreună și nimeni nu era mai fericit decât ei. Niciunul nu avea bunătăți pe masă, dar toți aveau după ce bea apă și erau mulțumiți de averea unei astfel de înțelegeri.

Dar băiețelul nostru avea o meteahnă, cum îi spuneau părinții lui iubitori. Era foarte curios de orice se întâmpla în jurul lui și voia să știe tot. De ce nu e mereu albastru cerul, de ce anotimpurile nu vin și în altă ordine, de ce se spune că oamenii săraci sunt buni, când el i-a văzut dându-și în cap unul altuia pentru o frunză care-a căzut dincoace sau dincolo de gard, de ce se spune că bogatul e rău, când el a văzut și bogați dăruind. De ce nu e lege și ordine și în oameni și între ei, ca în natură.

Părinții lui, nemaidescurcându-se cu el, s-au muncit din greu și l-au trimis la școli, să învețe, să își ostoiască setea de cunoaștere. Băiatul, însă, creștea și, pe măsură ce creștea, voia să știe și mai multe și a observat că, în timp ce afla unele răspunsuri, se înmulțeau întrebările în alte părți. Voia să știe cheia vieții, de ce e așa cum e, și nu găsea un răspuns potrivit, care să îl mulțumească pe deplin.

Ajuns la vârsta unor noi nedumeriri, într-o zi se trezi, fără să își dea seama cum și fără să facă el nimic în acest sens, îndrăgostit. Fiorii pe care îi simțea, deși erau descriși în cărțile citite, nu semănau în realitate cu nimic din ce își imaginase și, deși tot mai voia să știe ce și cum, era atât de bie, încât se lăsă în voia lor.

Era o fată din vecini, cu care nu avusese mai nimic comun și, cât erau mici, nu se prea băgau în seamă. Se făcuse de o frumusețe fără seamăn și, unde toți își întorceau, mai nou, privirile după ea, ea se uita numai la băiatul ce stârnise în ea aceeași furtună de sentimente pe care o trăia și el.

S-au iubit o vreme nebunește și au strâns, parcă grăbit, în dragostea lor toată frumusețea vârstei și a lumii. Nimeni nu mai era ca ei, soarele ardea când se țineau de mână, luna se mărea și se rotunjea când își zâmbeau, iarba se dădea la o parte și le făcea potecă, regina nopții se deschidea ziua, ca să-i poată vedea.

Dar băiatului i se părea că totul e prea simplu și firesc și că îi lipsește ceva, fără să poată spune nimănui despre ce era vorba, pentru că nu știa nici el. Nu îi mai era de ajuns dragostea, voia mai mult și nu știa ce voia.  

Într-o altă zi a murit un scriitor foarte cunoscut, pe care el îl citise mult când învăța și i se păruse atunci că întrezărise o chemare în arta lui. A fost jale mare în cătunul său și în toată țara. Toată lumea plângea râuri de lacrimi, dar el observă că nu toată lumea plângea la fel, deși lacrimile brăzdau toți obrajii de sus în jos, izvorând din ochi. Unii plângeau mai tare, alții mai încet, alții se prefăceau. Unii sufereau atât de mult, încât tăceau, ca stane de piatră. Atunci el a vrut să știe și cheia suferinței.

Tulburat de moștenirea spirituală lăsată urmașilor de scriitorul dus în veșnicie, tânărul și-a adus aminte cum îl lăudau în școli profesorii că are darul de a scrie frumos și că e păcat să nu îi dea curs. Și-a spus că asta e calea de urmat, fără îndoială, și că astfel va afla ce vrea să știe. Dar pentru asta nu putea rămâne pe loc. Trebuia să plece de acasă, să vadă lumea toată și să-i găsească misterul, mai ales că între timp i se stinseseră și părinții și nu-și mai găsea locul.

Și-a luat adio de la fată. Cu ochi umezi și cu mâini reci de tremurul despărțirii, fata i-a jurat că îl va aștepta până va găsi ce caută și se va întoarce la ea. La rândul lui, i-a întors jurământul, spunându-i în genunchi că alta ca ea nu va putea iubi.

Și a plecat din sat, neprivind în urmă. Cu o bocceluță pe umeri și cu putere de muncă în brațe, s-a întreținut din tot felul de mărunțișuri, scriind întruna, despre tot ce simțea, vedea, știa și nu știa, până când a devenit din ce în ce mai cunoscut. Era acum primit la toate curțile artistice și domnești. Rapsozii îi cântau versurile, călătorii îi duceau poemele și epistolele peste mări și țări, în toate limbile pământului.

Dar Scriitorul nu ajunsese unde își dorea și încă nu știa care e acel liman în care pacea sufletească să îi fie stăpână.

A aflat, pe rând, feluri în care ar fi putut trăi. A aflat sărăcia lucie și bogăția opulentă. Cuprins de dorul iubitei lui, s-a aruncat în brațe voluptuoase, a sărutat buze roșii ca racul sau și-a odihnit fruntea pe umeri nobili și palizi. N-a regăsit nimic din ce simțise că înseamnă dragostea, dar nu se putea întoarce încă. Nu ajunsese la niciun capăt.

Scria de zor și fiecare vorbă așternută pe hârtie era dedicată iubirii lui din tinerețe, pe care nu o putea uita. Fata din trecut era muza neștiută a întregii lui vieți prezente. Cum era, însă, doar o muză și nopțile de apropieri pe care le regreta în zori sau de singurătate erau din ce în ce mai grele, s-a aruncat și în băutură. Era un farmec nou descoperit, acela al tavernelor întunecoase în care e posibil orice sub aburul unei licori oarecare.

Muza și alcoolul se împleteau în mintea lui febrilă și neobosită și începuse să vadă lucruri. Vedea limpede, mai ales când era mahmur, cum viața lui lângă iubită fusese perfectă, dar era atât echilibru natural în acea legătură, încât nu putea și nu avea despre ce să scrie lângă ea. Or el trăia din toți rărunchii lui nevoia de a scrie și numai ruptura și suferința îi aduseseră această putere. Vedea că arta adevărată e suferință pură și că de acolo izvorăște și mai vedea că iubirea e, pe de altă parte, viață pură. Vedea că arta și iubirea nu merg împreună și era rupt în două în tot ce făcea.

Scriitorul a mers mai departe pe drumul început, ca împins de nevăzut, și într-o zi i s-a dat de știre că i se acordă cea mai mare distincție literară de pe vremea lui. O merita, era sigur, și avea mândria că a ajuns acolo unde fusese și cel pe care-l admirase toată copilăria lui și căruia voise să îi calce pe urme. A cunoscut gloria absolută și dintr-odată s-a simțit gol.

Nici gloria nu îi era de ajuns. Voia liniștea sufletească.

A lăsat din nou în urmă tot, chiar în zorii zilei următoare aflării veștii celei mari. Și-a făcut un bagaj mic, doar cu ce-i trebuia pe drum, lăsând ce adunase, haine și lucruri, oamenilor care le vor găsi, și a plecat iarăși la drum.

Spre satul lui natal, de data asta. Spre femeia care jurase că îl va aștepta și căreia îi jurase și el că va reveni cândva. Nu mai știa nimic de ea, în afară de icoana păstrată în mintea lui, scriindu-i întruna, așa cum nici ea n-a știut vreodată că tot ce scria el era pentru ea. Nu mai știa nimic de sat, de nimeni, și drumul înapoi, deși crezuse că o să zboare ca vântul și ca gândul, se dovedea tare anevoios. Imagini vechi i se amestecau și suprapuneau în minte, laolaltă cu imaginația lui nestăvilită și fiecare pas înainte parcă era întreit înapoi. Minte și inimă i se luptau de zor, în continuare, așa cum făceau de când rostise primul cuvânt, în leagăn.

Într-un târziu, a ajuns și a poposit la un han nou, de la marginea satului, de care nu avea habar. Așa, îmbrăcat ponosit și cu vorbe modeste, cum umbla, și cum nu mai fusese de amar de ani acasă, nu a avut cine să îl recunoască la han. Și-a luat o cameră, a îmbucat cu noduri, mai mult n-a dormit decât să se odihnească și a doua zi a ieșit în pragul hanului, scrutând zarea.

Pe ulița din față se vedeau o grămadă de copilași murdari și fericiți, jucându-se în praf, cu bețe. Plin de nostalgia unor jocuri asemănătoare odată, demult, rămase cu privirea spre ei. Ridicau nori de colb fin în aer și crengile făcute săbii se întretăiau zgomotoase, acompaniate de strigăte pe măsură. O siluetă de femeie se îndreptă spre grupul gălăgios, din care desprinse cu mână hotărâtă doi prichindei, să-i tragă spre casă, în ciuda protestelor de mama focului ale acestora, ce răzbăteau aerul dintre sat și han.

Scriitorul tresări adânc. Știa pe dinafară conturul femeii care venise să-și ia copiii. Știa cum îi sclipește părul în soare. Cum arată prins și cum arată liber, mângâiat de boarea zilei. Cum pune pasul, unul după altul. Cum merge grăbit și cum pășește încet. Cum i se clatină ușor bustul în mers, parcă separat de picioare printr-un mijloc încă de viespe, pe care îl ținuse de atâtea ori în brațe.

Era ea. Și, totuși, era alta.

Inima iubea acum fără dorință și mintea tăcea, iar Scriitorul înțelese că asta nu mai era suferință, ci, mai degrabă, că așa trebuie să arate înțelepciunea. Dar ideea trecu precum clipitul și în clipa următoare o durere mare îl cuprinse. Ar fi desfăcut universul în fărâme, să se întoarcă de unde plecase cu ani în urmă. Nu în același loc, căci acolo era deja. În aceeași stare de atunci, când iubea și era iubit – acolo ar fi vrut acum. Dar anii aceia trecuseră pentru totdeauna și locul lui, vedea bine, nu mai era acolo. Timpul iubirii trecuse, așa cum trecuse și timpul gloriei.

Venise timpul să se împace cu sine însuși. Voia liniște în el.

Își strânse iar micul bagaj și se urni, neștiut de nimeni, spre un pustnic filosof din pădurea dintre satul lui și satul următor, pe la care, când plecase prima oară, mai trecuse o dată, dar atunci nu se oprise decât pentru binețe.

De data asta, îl rugă de cum îl văzu să îi spună și lui taina liniștii sufletești.

– Șșșt, îi făcu semn pustnicul, dându-i să țină în palmă un pui de rândunică, pus pe o cârpă.

Trase apoi o scară, o sprijini de un copac, luă puiul, cu cârpă cu tot, din mâna Scriitorului și îl așeză la loc, în cuib. Făcu semn acestuia, tot fără vorbe, să-l urmeze și se duseră spre coliba filosofului.

– Dar de ce cârpă? întrebă scriitorul, odată ajunși.

– Ca să nu simtă mama pasăre miros de om și să îl părăsească.

– Deci pasărea nu va fi recunoscătoare omului pentru ajutor.

– Pasărea își vede de firea ei. Nu se amestecă cu altă fire.

– Dar dacă nu găsea nimeni puiul? Murea, nu-i așa?

– Și natura își vede de firea ei. Natura știe cel mai bine să aleagă și să îndrume pașii viețuitoarelor ei întru înțelegere desăvârșită.

– Doar să îi asculți îndemnul și să îi respecți alegerea…

– … Ți-ai răspuns singur. A doua oară ai venit cu folos la mine. Prima oară nu s-a întâmplat nimic pentru că nu aveai nimic de învățat. Vino.

Intrară înăuntru și pustnicul îl omeni cu o bucată de pâine proaspătă și cu o carafă de apă rece de izvor, pe care Scriitorul le primi cu mare poftă, cum nu mai mâncase demult. În tăcere, căci pustnicul vorbise deja mai mult decât o făcea de obicei, termină pâinea și bău toată apa, apoi plecă, luându-și rămas bun și mulțumindu-i cu plecăciune.

Întors în lume cât pentru a-și lăsa prin testament prețul premiului câștigat și toate bunurile materiale satului în care se născuse, cu condiția să facă școală mare și liberă pentru toți copiii din împrejurimi și să aibă de toate, Scriitorul care pierduse darul scrisului își luă apoi un loc retras și ridică o cămăruță, cât să aibă cu ce să-și ducă mai departe liniștea găsită, în cele din urmă, până când aceasta va deveni și ea parte din natura cu care se simțea acum unit.

Proză apărută în antologia Moștenirea limbii române, editura Rocart, 2021

Foto repr. Dan Dinu