… Și plăcerea mea de-a scrie despre proza lui. Înainte de a lăsa articolul (Convorbiri literar-artistice nr. 23/2021) să vorbească, vă mai spun, pentru cei doritori, că stilul și conținutul cărții sunt mulate pe poza de copertă.

Amintirea se derulează ca un film mut; vocile dispar încet, încet, în umbra trecutului. Rămâne, însă, ecoul vorbelor spuse, care te apasă multă vreme, într-o reverberație surdă a propriului EU. Frazele citate, aflate în Cuvântul autorului cărții Taxiul amintirilor (editura Ghepardul, 2021), ne dau de la început indicii ferme despre stilul în care se vor desfășura evenimentele descrise.

Pe lângă lirism, ironia fină și umorul molcom, de calitate, însoțesc toate capitolele, indiferent de subiectul abordat: Am fost odată mic! Atât de mic, încât nimeni nu mă lua în seamă. Eram fiul tatălui și al mamei. Trebuia să fac numai ce spuneau ei. Gândurile și dorințele mele erau prea mici pentru a fi însemnate. (…) Într-o zi, am încercat să bat un cui în ușa magaziei. Seara a avut loc o ședință extraordinară, în care părinții au reproșat bunicilor lipsa de responsabilitate în supravegherea mea.

Timpul cărții este un timp comunist în plinătatea lui – „epoca de aur”, aș preciza, păstrând cumva surâsul blând al autorului asupra unor vremuri aspre. Un comunism cu toate alimentele și hainele care nu se găseau – Delonul este, din acest punct de vedere, o schiță interesantă și, mai ales, relevantă. Cu toate cozile lui la orice, cu televizorul alb-negru și programul lui umilitor de scurt, cu inevitabilul și emblematicul a face rost, legat de orice bun material care nu se afla pe piață, de la portocalele de Crăciun (Șofer de taxi) la mașinile Dacia (Dacia de Canada). Cu vecini suspicioși și șmecherii umane născute din nevoia de subzistență în cadrul social respectiv. Găsim în carte câte un strop din toate tarele fostului regim, concretizat în mici detalii cotidiene.

Copiii, de exemplu, erau puși și atunci să îndeplinească, precum în prezent, visele rămase în paragină ale părinților, deosebirea fiind permisivitatea acestei îndepliniri, mult mai redusă în trecut – în cazul autorului, lecțiile de vioară, dorite acut de un tată afon. Însă părinții, ca noțiune, sunt aceiași dintotdeauna: Părinții…! Acei oameni care s-au trezit peste noapte maturi și responsabili, acei oameni care și-au pierdut visele neîmplinite în pragul deșteptării, crezând că mai au timp să le transforme în fapte, că mai pot desăvârși pasiunile adormite ale adolescenței… Și tocmai această viziune de ansamblu dă cărții lui Octav Lică un caracter universal, în pofida localizării precise în timp.

O altă întâmplare nefericită și gestionată prost, petrecută pe ștrandul Tei, îi prilejuiește autorului o nouă viziune poetică asupra punctului ei de pornire: Vara anului 1968 a adus călduri greu de suportat, ale căror urmări au generat o serie de întâmplări nefaste. Soarele topise asfaltul, în care se-nfigeau tocurile doamnelor elegante, surprinse în ținută de seară ziua în amiaza mare, pășind ca niște rațe bete, în încercarea de a se sprijini cu geanta de o balustradă imaginară, care se muta de pe stânga, pe dreapta, într-un mod cu totul aleatoriu.

Fraza lui Octav Lica se deșiră lin pe orice pagină, fie în acelea de început – un fel de introducere mai lungă – pe care le-aș categorisi drept mici eseuri pure asupra unor teme majore ale literaturii (viață, copilărie, lume, moarte, inclusiv covid), fie în cele de mijloc și finale, unde se declanșează epicul. Fraza lui curge ca o poezie ale cărei versuri și-au pierdut capătul de rând și merg așa, duse de patima pusă în ele, la nesfârșit, până se încheagă într-un roman-confesiune, a cărui structură narativă nu e, totuși, deloc de neglijat. Dialogurile sunt spumoase, iar faptele, deși se supun capriciilor retinei amintirilor, au logica lor intrinsecă și se derulează, din punct de vedere al conținutului, conform oricărei povestiri reușite luate separat, dar, în același timp, fiind parte integrantă a unui întreg omogen.

Personajele autorului sunt pitorești prin excelență și ușor memorabile, pornind de la cele apropiate și ajungând la cele ocazionale – vânzători, autostopiști, un tinichigiu, colegi de școală rătăciți prin amintiri picante, blonde traversând o stradă sau vreo zi oarecare a existenței.

Mai găsim în paginile cărții, ca un filon ce o străbate, deși nu participă la titlul ei și nu este nici dominantă scriptic, o pasiune ce, iată, poate depăși epoci, timp și spațiu și poate defini un spirit: motorul. Sunt câteva schițe despre aventurile pe motocicletă, egale cantitativ cu celelalte – însă calitatea acestei pasiuni nu reprezintă neapărat laitmotivul cărții de față, ci, mai degrabă, un laitmotiv al spiritului liber al autorului.

Într-un grupaj de schițe – idee care dă, practic, titlul metaforic al cărții – sunt cumulate amintirile autorului despre oportunitatea de a-și asuma rolul de șofer de taxi cu mașina personală, în aceeași epocă în care banul în plus venea muncit mai greu decât astăzi, dar era nevoie de el la fel de mult, iar aventurile aferente acestei oportunități se înscriu în toată gama registrului uman, de la comic la groază.

Cursa era mult prea scurtă și puteam să mă pricopsesc doar cu un „mulțumesc”, așa că l-am refuzat politicos, motivând o altă direcție. Omul, însă, trânti nervos portiera:

–  Paștele mă-tii de nenorocit…!

Nu era prima oară când primeam astfel de felicitări cordiale.

Am mai selectat două fragmente semnificative, după părerea mea, pentru evocarea unei atmosfere anume, specifice epocii trecute, autorul dovedind o deosebită putere în a crea prin cuvinte imagini vizuale reușite, chiar și pentru un tânăr necunoscător al trecutului antedecembrist: Sărbătorile de iarnă transformau Gara de Nord într-un Turn Babel, puhoaie de oameni sosind în capitală, parcă goniți de potop. Geamantane, papornițe, sacoșe, cărucioare se strecurau cu greu prin înghesuiala peroanelor arhipline. Toți căutau ieșirea, puțini dintre ei având șansa de a găsi un taxi. Piețarii își alegeau clienții mergând pe peron în întâmpinarea lor, în acest fel înșelând vigilența milițienilor.

O amintire sporadică despre Crăciun spune și ea, poate, multe sau nimic omului tânăr din prezent, dar rămâne o dovadă scrisă a zecilor de ani trăiți străin de firea noastră națională: Regimul comunist, fără credință în Dumnezeu, încerca prin orice mijloace să împiedice sărbătorile religioase. Metoda folosită era mobilizarea salariaților în tot felul de activități născute din spuma nihilismului proletar. Oamenii se întorceau seara de la serviciu, dezbrăcați de hainele ateismului impus, sărbătorind în sânul familiei nașterea Domnului, după obiceiurile străbune. Pregătirile începeau cu săptămâni înainte, bărbații zbătându-se să procure o bucată de carne, inexistentă pe piață, iar femeile se speteau muncind s-o transforme într-un adevărat festin.

Sunt lucruri pe care le învățăm cu mintea la ora de istorie drept fapte, cu cauze și consecințe înșiruite succesiv, și lucruri pe care le învățăm cu inima, citindu-i pe cei dispuși să împărtășească hârtiei tipografice, implicit cititorilor, cele trăite de ei. Voi pleda întotdeauna pentru a doua variantă: cea a însușirii cunoștințelor așa cum au fost ele receptate de povestitorii care le-au trăit, indiferent de infimele lor deviații cronologice sau de altă natură. Adevărul istoriei din care urmașul învață ceva este mai mult în omul care a trăit-o decât în scribul care o descrie după date sec adunate. Iar autorul Taxiului amintirilor îndeplinește acest act de restituire, pentru el însuși și pentru noi, cu un deosebit talent literar, pariind, evident, pe inima cu care va fi citit.

Octav Lica este, prin definiție, un poet. Acum Octav Lica este și prozator.