– Doamna Eugenia e-acasă?

Soneria porții metalice își fredona melodia în aerul verii incipiente și băiatul, venit în vacanță, se duse să deschidă vocii care striga din stradă. Era tanti Maria, una dintre vecinele care treceau din când în când pe la bunică-sa, singură și medic pensionar acum, pentru un sfat și o cafea bună, aromată cu impresii despre viață.

– Ce-ai crescut, nepoate, se miră femeia în vârstă, intrând și îndreptându-se agale direct spre casă, te las cu moșu’ meu în curte, am o vorbă d-aia de-ale noastre cu doamna.

Moșul, bucuros și de vizită, și că e lăsat în pace, își așeză oasele bătrâne pe-o bancă din curte, îmbrăcată cu blăniță pufoasă și copilul sări lângă el imediat.

– Ce poveste-mi mai zici azi, tataie?

– Uite, a casei ăsteia, că ești mare-acu’ și nu ți-a zis-o nime’. Da’ te avertizez, băiete, nu știu cât adevăr e-n ea.

Și glasul lui molcom derulă, neutru, cu inflexiuni de neputință a determinării temporale și a implicării actuale, o istorie nescrisă nicăieri și posibil deformată de timp.

*

Boris era un zdrahon de om de când se știa, cu o privire cruntă și cu păr cărunt, nu se știa de ce, vârsta lui fiziologică bătând abia spre treizeci, cel mult treizeci și cinci de ani.

E drept că fusese și copil pe vremuri. O dovediseră niște poze îngălbenite și pătate – câteva cadre cu un copilaș angelic într-o grădină suavă – din care, la o privire mai lungă decât timpul politicos de răsfoit un album, parcă ieșeau zumzet de albine și ciripit de păsărele. Undeva, în colțul uneia dintre ele, se zărea și un ungher de casă bine ridicată, dar amintirile lui Boris erau ori reprimate, ori inexistente, pentru că la scurt timp pozele și tot ce ar fi putut pomeni de trecut dispăruseră ca evaporate. Când și de ce se rupsese filmul alb-negru nu s-a putut afla.

Lucrase ceva ani pe la unul, pe la altul, pe unde nimerise, munci de jos, apoi, iarăși nu se știe foarte exact cum, reușise să se aciueze în casa cu etaj în care stătea acum. La etaj stătea el, cu nevastă-sa, și la parter și în beciul lărgit își făcuse o spălătorie de mașini, cu vulcanizare. Avea vad și-i mergea bine, așa că-și adunase trei oameni conștiincioși în jur, toți foști colegi fără mult căpătâi, de pe unde semnase condici până atunci. Vulcanizarea o deschiseseră împreună, dar Boris se cam autointitulase, grație staturii, glasului baritonal și faptului că ideea fusese a lui, șeful tuturor.

Pe Jeni, consoarta cu care locuia la etaj, o cunoscuse femeie de serviciu la ultima firmă unde fusese angajat, unde Boris făcea pe șoferul, deși era angajat ca recepționer.

Jeni n-avea nici ea pe nimeni pe lume. Fusese cândva fată mândră și cu ambiții în sat la ea, departe, și îndrăznise chiar să creadă că ar putea fi doctoriță într-o zi. Și, de unde avea în ograda ei natală un trai bun, cât să-și permită vise precum cel cu medicina, deodată veni răul cel mare, călcând impasibil pe orice prezent și viitor în fașă.

Taică-său le părăsi peste noapte, pe maică-sa, pe ea și pe surioara ei. La scurt timp, auzi că acesta n-ar mai fi pe lume, nu se știa prea bine ce pățise, umbla vorba de o răfuială mai veche, dusă până la capăt. Maică-sa, rămânând fără niciunele, găsi de socoteală, la scurt timp, să plece și ea de bunăvoie din viață, după ce încercase de vreo două ori, cu ghinion repetat, să și-o refacă. Trezite singure în curtea cândva mare și îngrijită, cele două surori își bociră soarta cât se cuvenea, apoi soră-sa, deși mult mai mică, se mărită cu primul care-o ceru, punând rapid de-o familie proprie. Rămasă singură, înglodată în datorii și cu amintiri prea dureroase de dus în cârcă, ba, se mai spunea cu jumătate de gură prin satul de baștină, și cu un prunc din flori lăsat de izbeliște, Jeni se hotărî, la șaptesprezece ani, să plece în lume.

– Biata Jeni, au spus atunci, pentru prima oară, toți din jurul ei, la unison.

Prin urmare, lăsând baltă școală, vise, casă și țară, cărând după ea doar apelativul ce i se lipise scai, plecă și munci pe brânci, pe unde apuca, pentru cele zilnice.

La ultima firmă la care nimerise era, comparativ cu altele, un oarecare rai terestru. Era un fel de institut, cu oameni cu carte, care umblau numai cu hârtii, iar cu ea, spre deosebire de alte locuri sau alți oameni, se purtau frumos. N-o înghesuiau pe nicăieri, n-o țineau din zori până în noapte, ba chiar avea timp de ea, să mai citească în pauze dintr-o cărticică, singura pe care și-o luase de-acasă. În plus, avea și acoperișul ei de data asta – o rulotă amplasată lângă o poartă veche. Fusese a paznicului dinainte și, văzând-o de treabă, îi dăduseră voie să stea acolo noaptea. Numai că într-o zi, cum observase ea deja că nu ține o veșnicie niciun bine, institutul acela s-a desființat. Într-o zi vorba vine, căci practic apăruseră niște legi noi peste noapte, care impuneau desființarea firmei respective, în locul ei venind o alta, cu oameni și logistică cu tot, unde ea, biata Jeni, nu-și mai avea rost. Era din nou pe drumuri.

În zilele evacuării, zile în care încă se mai strângeau lucruri și se făcea ordine pentru nou-veniți, Boris, pe care îl știa din vedere și cu care făcuse vreo trei drumuri cu mașina după aprovizionare, o ceru neașteptat de nevastă, în felul lui:

– Femeie, hai să ne unim. Eu îți dau acte și casă și masă, tu mă ții curat, îmi faci copii și dăm bine la lume.

Biata Jeni acceptă, fără multă deliberare, propunerea lui Boris ca pe o altă slujbă la care era nevoită să meargă. Iar bărbată-său se descurcă relativ repede. De unde închiriase inițial șandramaua cu banii celor trei amici momentani, Pavel, Gigel și Mihai, ajunse s-o cumpere curând și să pună bazele vulcanizării respective. Le dădu amicilor sumele puse în joc, să n-aibă pretenții, și, în consecință, începu să se poarte cu ei ca un șef de drept.

Biata Jeni continua să facă pe femeie de serviciu după toți și, după o perioadă, începu s-o ducă și mai rău, deoarece, prin căile misterioase ale Celui de Sus, așa cum se justifica ea mereu când era trasă la răspundere, nu rămânea grea, să-i facă lui Boris pruncii visați. Drept urmare, Boris se supără tare și, văzând că nu-i chip, luă măsuri specifice, începând cu o palmă, două, pe care le asocia, ca să aibă punct de pornire solid, cu vodcă și cu bere ieftine.

Timpul curgea în continuare constant, mocnind parcă. Într-una dintre acele zile oarecare, Mihai ajunse primul în zori la spălătorie și, dând să caute la subsol niște unelte pentru o mașină pe butuci, dădu peste uriașul Boris căzut lat pe jos și fără suflare, cam neobișnuit colorat la față. Speriat, căută telefonul și sună la salvare, după care, venind și ceilalți și adunându-se și niscaiva clienți la ușă, începu o vânzoleală mare – ambulanță, medici legiști, poliție, lumea din zonă în jur. Întrebări peste întrebări și firave nelămuriri.

Cei trei se răspândiră ca potârnichile, ia-i de unde nu-s, fiindcă numai bruma de salariu căpătată și ciubucurile îi ținuseră la vulcanizarea lui Boris. S-a descoperit că nici acte n-aveau, să-i apuce oamenii îndreptățiți de undeva. Ba chiar dispăruseră așa de repede toți, că lăsară dileme în urmă: nu care cumva…? Pentru că orice își putea lumea imagina, numai să ai gânduri bune despre Boris – nu. Poate-i făcuse careva de petrecanie, șușoteau, nici tare, să nu fie ei răspândaci de zvonuri, nici prea încet, ca și cum n-ar fi posibil.

– Poate Pavel, ăla micu’, da-i sărac cu duhul și prea pirpiriu, să se pună cu…

– Ba mai degrabă Gigel, mai degrabă el să se dea la patron, deși n-aș zice…

Gigel, contrar numelui, era aproape cât Boris de mare, numai că nu tot atât de lat, și avea nume ca tot omul, Gheorghe. Însă, fiindcă era așa de duios până și cu muștele care se-nvârteau în jurul meselor improvizate de prânz pe bancul de lucru, colegii îl diminutivaseră, iar lumea care venea la atelier îl prefera, amestecul ciudat de înălțime cu blândețe dându-le încredere apriorică în treabă bine făcută. Într-o singură împrejurare se enerva Gigel, aceea în care se ivea nedreptatea personală. Și Boris, slavă Domnului, mereu urla la el că nu și-a terminat partea, că-i încet din fire, că altele. Atunci Gigel se-nroșea de furie interioară momentană, dar n-ar fi ridicat mâna sau altceva, nu-i văzuse nimeni încă un gest concret de mânie. Acum, însă, nemaifiind prin preajmă, puteau divaga:

– Nu se știe niciodată… omu’ ține-n el, da’ și când izbucnește…

Așa ajunse Gigel, în lipsă, țap ispășitor favorit al înțelepciunii populare, însă poliția n-avu mare interes să răscolească tainele unui loc în care nu mai era nimeni să ceară sau să dea socoteală.

De Mihai se îngrijorau cel mai puțin că ar fi fost în stare de crimă, era foarte politicos din fire, atât de politicos încât îl porecliseră „filfizonul”. Dar nu asta le amorțea oamenilor bănuielile, ci faptul că hrănea toți câinii din jur și mângâia pe creștet pisicile care-i ațineau calea și-i îngăduiau gestul.

– Nu-i om rău Mișu, n-are cum, la om rău nu trag animalele.

– Și-o fi luat zilele, aruncă în vânt o bătrânică de pe margine, în lipsă de altceva, țară de baștină n-avea, moștenitori – ioc…

– Fugi d-aci, săriră mai mulți, n-avea Boris încurcături sentimentale d-astea.

– Dumnezeu să-l ierte, mormăi o altă bătrână la un moment dat și valul de păreri luă apoi cursul condoleanțelor.

Dumnezeu să-l ierte, au bâiguit concluziv la unison vecinii când veni vremea plecării definitive, după priveghiul pe care îl înfăptuiseră conform datinii în vigoare. Erau încă vag mirați de stingerea prematură a vecinului zdrahon.

Deodată careva și-a adus aminte:

– Da’ biata Jeni? Pe unde-o fi? Că ea le făcea mereu pe toate. Unde-i biata Jeni? Că parcă n-am văzut-o de când…

– Nici eu…

Și telefonul fără fir se puse în funcțiune iar, deși mai fragil și cu bătaie mai scurtă, pentru că toată lumea o compătimea din principiu. Biata Jeni, însă, dispărută, se pare, din dimineața morții lui Boris, nu numai că nu trebălui la pomană și nu veni la înmormântare, dar nu mai fu văzută prin cartier și niciun cunoscut nu mai auzi de ea nimic.

S-a mai auzit doar că, la destui ani distanță cât să estompeze bizara dramă locală, a apărut din neant un străin, de peste mări și țări, să evacueze ce rămăsese prin casa cu pricina și să o remodeleze din rădăcini. Și, cică, într-o crăpătură de dușumea de sub unicul pat al celor două încăperi de la etaj, s-ar fi găsit un teanc împăturit de rețete de farmacie mai ieșite din comun, o seringă și o cărțulie de Medicina pe înțelesul tuturor – lucruri care, nefiind de folos nimănui, fură aruncate cu indiferență la gunoi.

*

– Săru’mâna, doamna Eugenia, să vă dea Dumnezeu sănătate, ce ne făceam dacă nu erați aici, cu noi. Hai, moșule, la treaba noastră! ieși bătrâna înviorată din primitoarea casă.

– Să fim sănătoși, Marie, cu toții! Condu-i tu, Sașa, pân-la poartă, zise și bunica, privind cu dragoste din prag spre nepot și mutându-și apoi privirea obosită spre niște nori reumatici, adunați într-un colț de cer.

Textul, împreună cu celelalte din antologie, se poate citi virtual gratis, prin bunăvoința editurii Biscara, aici: https://issuu.com/editurabiscara/docs/n_umbra_timpului-_concurs_polaris_edi_ia_i