– Te-ai schimbat, ce-i cu tine, arăți mai tânără cu douăzeci de ani!

– Ce bine arăți…!

Și alte variante din gama unei singure uimiri – toți cunoscuții se mirau de revigorarea ei subită din ultimul timp.

Era o profesoară de română acrită de vreme și bătrână de timp, după propria-i opinie, neidentică în totalitate cu  a lumii. Dar ea știa ce știa. Trecuse printr-un divorț urât și nu mai avea ce aștepta de la viață, alte mărunțișuri mai mult sau mai puțin nefericite, pecetluindu-i percepția asupra oamenilor.

Copiii îi crescuseră prea mari pentru a mai sta cu ea, plecaseră în lume și, în urma unor decepții de a-și „reface viața”, rezultate din dorința de a-i mulțumi pe cei apropiați, alesese în cele din urmă singurătatea.

Apoi venise și pandemia și singurătatea ei căpătă o nouă formă – cea fizică. Doar Pandele, câinele maidanez, îi mai ținea de urât.

Și de Pandele obișnuiau cunoscuții să se mire.

– Puteai să-ți iei orice, ai ales tocmai o corcitură de pe stradă!

– Să-i fi zis măcar Byron sau Moliere!

– Alt nume n-ai găsit, din toată literatura pe care o predai!

Trecuse și peste toate acestea, mustind în sinea ei că, statutul social nepermițându-i, măcar așa își etala și ea opțiunile politice și sociale – act pe care îl făcea cu mare patimă interioară de câte ori îl certa. Era singurul ei protest conștient:

– Marș, Pandele!

Numai că Pandele dovedise o deșteptăciune vădit superioară omologului său uman și îi dădea din ce în ce mai puțin stăpânei satisfacția de a îl apostrofa. Ba, mai mult, în ciuda indignării aparente a acesteia, i se cuibărise și în inimă.

Contrariată de toate cele noi și apoi cam derutată inițial de orele online pe care le făcea acum, începuse să dea atenție mai multă lumii virtuale.

Astfel, printr-o împrejurare cât o altă poveste, îl descoperi într-o zi, prin spațiul ipotetic de pe net, pe Teodor, un amic din copilărie. De fapt, amic îi spunea de câte ori vorbea despre el cu alții, ca să pară că nu e nimeni și nimic special.

Însă Teodor fusese cândva altceva-ul acela care nu se încadrase în cotidianul ei în forma dorită. Se cunoșteau de mici. Ea fusese mereu fetița cuminte și drăguță, care asculta de părinți și învăța foarte bine. El fusese golanul – așa era catalogat în familia ei, deși ea prefera termenul de rebel – frumos și musculos, făcând și sporturi pe măsură și cucerind suflările feminine din cartierul mediu ca stare socială în care locuiseră.

Din când în când se priveau languros, în trecutul îndepărtat de care abia își mai aducea aminte, mai ales când el avea nevoie de vreo temă sau material, pentru a evita corigențe iminente.
Dar Teodor nu era, totuși, băiat rău. Și el o ajutase să scape de câte vreun golan adevărat când, în anotimpurile întunecoase, mai întârzia seara de la meditații. Sau îi ținea calea la cumpărături mai grele iar, mai târziu, când, terminând liceul, se făcuse șofer de taxi – cu tot felul de alte drumuri.

Fusese chiar o amiciție reală, în ciuda faptului că ea îl admirase mereu în taină, fără să îndrăznească a crede că el ar putea-o plăcea vreodată. La un moment dat aflase printr-un terț că și el ar fi visat la ea, tot în taină, dar n-ar fi avut curajul să-i propună nimic unei astfel de domnișoare.

Nu știa de ai lui prea bine, dar ai ei ar fi fost, cu siguranță, împotriva legăturii respective. Nici timp de filosofie n-a fost prea mult, așa c-a renunțat definitiv, deoarece destinul i-a despărțit curând, aruncându-i pe fiecare, din diverse motive, la casa lui.

Iar acum, după zeci de ani, datorită pandemiei, se regăsiseră virtual, pe o rețea unde-și făcuse și ea un profil, inițial din curiozitatea de a vedea ce-i fac elevii. Nu dăduse de aproape niciunul pe acolo, dar o prinsese în cele din urmă jocul de cuvinte și fotografii.
Au intrat în vorbă pe rețeaua respectivă și așa a observat, printre altele, că el vorbea foarte puțin. Era tăcut, cum nu și-l aducea aminte, dar îi plăcea, în mod ciudat, noua lui existență – știa că e acolo, undeva, în eter, vedea beculețul verde din dreptul numelui lui aprins și-și imagina că și el o vede și se gândește, măcar în treacăt, la ea.

Își dădu seama repede că și el e singur și tresări involuntar de bucurie. Apoi parcă înnebunise. N-a mai stat să priceapă de ce, dar se simțea ca un copil care „se dă mare” – era o expresie căreia, în toată viața ei bine pusă la punct, nu-i căzuse pradă niciodată.
Schimba opinii cu toată lumea, susținea controverse și puncte de vedere, explica, povestea, era foarte activă și beculețul verde nu se mai stingea.

Devenise apreciată într-un cerc oarecare de prieteni, tot virtuali, așa cum nu i se păruse vreodată că ar fi fost în cancelaria reală, ca să nu mai zică și de căsnicia ei trecută, cu rudele implicite. Își dădea cumva seama că totul e imaginar și că, dac-ar fi fost în aceleași încăperi zi de zi cu aceiași oameni cu care era pe net, ar fi ajuns, probabil, tot la râcile și disputele obișnuite, dar nu-i mai păsa prea mult. Din această nouă activitate spirituală i se trăgea întinerirea bruscă remarcată de cunoscuți. Și, mai ales, din dorința de a se reîntâlni în realitate cu idolul ei vechi, Teodor.

După lungi tatonări și ezitări, el îi scrise într-o zi, în sfârșit, numărul lui de telefon și i-l ceru pe al ei. Scurt, fără înflorituri. Au vorbit, cu emoții reale, și și-au promis că într-o zi se vor vedea.

Într-o altă seară, a primit și mesajul mult-așteptat de la el. Îi scrisese tot simplu, cum îl știa dintotdeauna, nechinuit de nicio metaforă sau altă figură de stil: Poți să vi mâine la 5 la universitate?

Înlemni și tot romantismul anilor de așteptare o luă la goană pe apa sâmbetei în care se întâmplase minunea. Se ivise altă luptă, cea cu vechile principii.

Își aduse aminte ca prin vis și de alte greșeli gramaticale ale lui, din puținele răspunsuri date în conversațiile virtuale, pe care le trecuse, înghițind în sec, cu vederea – eh, se mai întâmplă, toată lumea azi… Poate că aceasta era și pricina pentru care el se exprima atât de puțin în scris, anume că avea conștiința propriei incorectitudini și că prefera să tacă, decât să se facă de râs – ceea ce nu i se părea prea rău. Mai întâlnise acest fapt la câteva persoane, mai demult, care îi mărturisiseră sincer că da, era motivul pentru care alegeau comunicarea verbală, în detrimentul celei scrise.

Dar reversul fenomenului, dacă se gândea bine, la ce-i folosise…? Reversul era ex-soțul ei, profesor universitar la catedra de istorie a artei – un om plin de importanța simpozioanelor la care era invitat (chiar, ce-o face acum, pe pandemie, cu toate conferințele lui?). Un ex-soț foarte titrat, ale cărui calități academice se duceau pe apa aceluiași eufemism când o bătea. În afară de vina de a fi doar profesoară de liceu, nu reușise să-și găsească alta majoră în fostul mariaj.

Neputând să-și oprească mulțimea de gânduri năpădind din toate direcțiile, se hotărî să-i răspundă, mângâindu-l cu duioșie pe Pandele și bănuind, cu un sentiment identic și cu satisfacție secretă, că Teodor nu-i va percepe subtilul mesaj: Voi fii acolo

… Cu orice risc. Se va duce la întâlnirea cu fostul ei vis și avea să vadă la fața locului dacă și pe care „i” – poate chiar pe cel al pandemiei – va pune punctul. 

Foto repr. 123RF

Apărut în Arena literară nr. 21-22/2021, pg. 98