5.15. Sună ceasul. Mă rog, telefonul. Alarma, recte. Pisicile mă privesc cu un ochi fiecare, curioase, clipesc o dată și dorm mai departe. Tot universul, în afară de mine, doarme.


6.05. Ies pe ușă, cu o hotărâre last minute: rucsacul-troler al unuia dintre copii. Ce dacă e cu Spiderman sau cine-o fi și e de sex – scuze, gen – masculin? Și eu sunt, cumva, eroul vieții mele.


6.07. Taxi sau metrou? Sunt free like a bird, las orice calcul sau snobism la o parte și-o iau spre metrou. Bulevardul e pustiu. Cum spuneam, universul încă doarme.


6.10. La metrou, surpriză: peronul plin. Cum au ajuns oamenii ăia acolo, dacă pe străzi nu era țipenie?


6.40. În gară, dramă totală: chiar și KFC e-nchis la ora asta…


7.07. Pleacă trenul. Pleacă la ora stabilită cu pasageri cu tot, controlorul confirmă destinația, deci pare totul în regulă.


9.35. Râmnicu Sărat. Un oraș despre care știam numai de la geografie. Mă bucur sincer să-l găsesc micuț. Gară simplă, 3-4 linii, trec peste ele pe pământ. Altă bucurie, mă cam plictisisem de pasajele subterane din gări ca Constanța sau Brașov.
Nici taxi nu e nevoie să iau până la Casa de Cultură, cineva-mi arată cu mâna, foarte binevoitor: uite-o acolo, după primărie…
O iau pe jos pe strada lată, cu două benzi, în speranța, spulberată repede, a unei terase, cât de mici. O cafea, un covrig. Nimic la orizont și mă simt ca în Bârlad sau Caracal. Ca acasă, adică.
În schimb, am găsit specificul orașului: frizeriile. Frizerii din două în două case. Toate deschise și frumos decorate. În cele din urmă, ajung la destinația finală. Față în față cu Casa de Cultură e raiul. Unul adevărat, cu shaorma, cu nectar de piersici rece și cu canapele cu bureți. Cum mai aveam o oră, aterizez relaxată pe o pernă moale și mă cufund în ea.


11.00. Când am intrat în sala de festivități, cânta o fetiță „Inimă, nu fi de piatră” și mi-a rupt inima. Am văzut în ultimul timp live-uri sau play-back-uri despre care am zis că-s reușite. Dar fetița asta, pe care îmi pare rău că am uitat cum o cheamă, chiar mi-a rupt inima. Apoi a cântat Cornel Tudose câteva piese ale lui Doru Stănculescu… și nu numai.

Și a început premierea.
Peste momentul acela când sunt strigată și trebuie să spun câteva cuvinte nu cred c-o să trec vreodată cu nonșalanță. Așa că trec măcar în scris…


Recunoscusem deja câțiva poeți și scriitori. I-am cunoscut și pe alții după încheierea premierii, la masa festivă, care a fost o reală binecuvântare. Iar la întoarcere am avut deosebita plăcere să fiu invitată în mașină cu Mircea M. Pop, poet, critic și traducător român care trăiește în Germania, dar deține un veritabil umor englezesc. Astfel că la 16.30, când ar fi trebuit să iau trenul spre București, eram deja acasă.

Câteva cuvinte și despre Constantin Marafet, organizatorul festivalului internațional de literatură. Poet, prozator si editor, dar, mai presus, un om cu adevărat deosebit – lucru ușor de văzut într-un festival ajuns la editia a XIV-a. Aș mai zice despre el că e „mic la stat”, dar „mare la sfat” și cred că asta spune tot. Nu numai că nasc și la Moldova mea oameni, dar ce oameni câteodată…

Și, în final, despre cartea mea. Deocamdată sunt la mine câteva exemplare și în curând vor fi disponibile și în librăria virtuală Siono – o editură care, acum pot s-o spun din experiență, chiar ajută autorii români.

Ei bine, marea și cea mai frumoasă veste pentru mine, odată cu premiul, este că desenul de pe copertă aparține Aurei Dăbăcan – frumoasa noastră crăiasă a apelor de pe wordpress. Mărăcinii ei – și nu  numai – m-au cucerit de la prima vedere și, în afară că îi mulțumesc enorm pentru colaborare, mă bucur nespus că au fost puși în valoare și așa.

Acestea fiind spuse, voi reveni cu date despre subiectul cărții, poze oficiale și altele, după ce se mai estompează „trauma” orei aceleia prea matinale, care-mi cam dă reacții de zombie… Dar aș repeta-o într-un viitor oarecare.