Ciudat cum suntem impresionați diferit, la vârste diferite, de aceleași cărți, filme sau evenimente.
Când am văzut Downton Abey, care pentru mine a devenit punct de referință în snobismul englezesc în special și uman în general, mi-am amintit de Remains of the Day, care, la vremea lui, mă fascinase teribil, dar nu ca snobism, ci ca fast afișat pe post de desăvârșire.
Și mă mai impresionase tristețea incurabilă a personajului principal, interpretat – probabil a contat și asta – magistral de Anthony Hopkins.
Ce rămâne, după ce toate luminile balului se sting și ajungi în camera ta, tu cu tine însuți? Ce rămâne la final de zi, când toate cele obișnuite sunt deja spuse și făcute și doar visul îți mai poate prinde glas? Nimic, în cazul impecabilului majordom care-și reprimă nu numai orice sentiment, dar și gândirea ca atare, punându-se în totalitate, cu tot ce reprezintă el ca ființă, în slujba unui stăpân, fără să transpară de nicăieri ideea că, într-o zi, s-ar putea ca unul dintre ei să nu mai fie cum era. Sau, pur și simplu, să nu mai fie.
Acum, la re-vizionare, tristețea protagonistului mi s-a părut de-a dreptul tragică. Dar – iată o impresie nealterată de timp – am rămas la fel de uluită la o scenă anume, de pe la începutul filmului, din momentele acelea când abia te deprinzi cu personajele și le înveți, trăind cu ele pentru o oră și jumătate. La o masă lungă și foarte frumos aranjată, niște oameni în costume negre mănâncă diverse preparate, care sunt schimbate cu felul următor de o mică armată de alți oameni în alb. Ca și acum probabil vreo cincisprezece ani, când l-am văzut prima oară, am tresărit când l-am văzut pe Anthony Hopkins în capul mesei respective, nu servind, ci servit. Exact ca la prima vizionare, abia ulterior cadrului respectiv mi-a picat fisa că era vorba de masa servitorilor de prim rang, serviți la rândul lor de următorii, ca statut. Și așa mai departe.
O scară repetată la nivel imediat inferior la infinit, până când nu mai are cine și pentru ce să mai reproducă ceva. O traducere socială a lanțului trofic natural.
Și, totuși, în ciuda tuturor acestor considerente, n-aș da în continuare demnitatea unei relații pe franchețea fuck-urilor spuse franc azi pe peliculă și-n viață și nici eleganța unei iubiri tăcute pe orice partidă de sex fierbinte sau perfect. Pe peliculă și-n viață.
https://filmehd.se/the-remains-of-the-day-ramasitele-zilei-1993-filme-online.html
Foto repr. bloguluotrava.ro
Ce rămâne, după ce toate luminile balului se sting și ajungi în camera ta, tu cu tine însuți? Satisfacția lucrului bine făcut. Pe vremuri, unii oameni își extrăgeau fericirea din chestia asta, acum perimată.
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Se pare că nu-i era de ajuns (apropo de poezia anterioară…).
Dar, lăsând asta la o parte, ai perfectă dreptate. Azi nu mai e satisfacția lucrului bine făcut, ci, mai degrabă, satisfacția lucrului bifat 😦
ApreciazăApreciat de 3 persoane
…și a sumelor cu care sunt plătiți, sume colosale.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
… n-am mai aprofundat… ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ei și tu acuma. Știi cum se zice: Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Lasă pe poimâine. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
asta-i procrastinare :))) (apropo, dubios cuvînt, de mine nu se prinde nicicum, deși-l practic intensiv)
ApreciazăApreciază
Năpăstuită de impetuozitatea ființei moderne și latină pe deasupra, mai că aș fi aruncat un „fuck you!” ecranului 🙂 , frustrată fiind de iubirea reprimată a personajului lui Anthony Hopkins pentru personajul Emmei Thompson.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
😀😀 singura îndreptățită la fuck-ul ăla era personajul feminin, care și ea, la rîndul ei, și l-a reprimat… 🙂 deși, ca orice femeie, a tras de el (de majordom…) cît a putut.
ApreciazăApreciază
Ce era să facă biata femeie? Cum să se lupte cu simțul datoriei exacerbat?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-avea cum…
Pe de altă parte, n-aveam cărți și filme, dacă nu descria nimeni luptele cu morile de vînt ❤
ApreciazăApreciază
Sunt calmă de obicei şi nu înjur dacă mai e cineva pe lângă mine, dar zău că unele faze m-au făcut să-mi muşc buzele şi să-mi vină să… şi eu ca Jo 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oh, da, în unele faze anume și eu l-aș fi luat de guler, să-l scutur serios, pe mister :)))
Dar el e personaj și n-avem ce-i face. Decît să admirîm cît de bine pus în scenă e.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
sper să-l vad in seara asta,
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cu multă plăcere!
ApreciazăApreciază
a plecat* Mulțumesc.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
și eu sper să-ți placă, atunci cînd o să-l vezi 🙂
ApreciazăApreciază
Prezentul se grăbește, nu are nevoie de trăiri virtuale. Totul se petrece rapid, carnal, fiind, așa cum spuneai mai sus, bifat și postat instantaneu pe Instagram, Facebook sau Tik-Tok. Nu mai trăim viața pentru noi, ci pentru cei care ne urmăresc. Consumăm like-urile ca pe un drog de care ne leagă o dependență veche, le savurăm până la extaz. După care ne trezim cu dureri de cap, într-o lume pe care nu mai reușim să o înțelegem…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
frumos spus, „nu mai trăim pentru noi, ci pentru cei ce ne urmăresc”…
și cănd te gîndești că toată mascarada asta imensă e sub spectrul comunicării (sau, mai degrabă, se agață de ideea de comunicare)
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Culmea e că nu am văzut filmul, am citit cartea mult mai târziu, acum vreo doi ani, cred c-am şi scris despre ea. Oricum, m-am gândit, la vremea respectivă, că nimeni n-ar fi putut să joace personajul mai bine decât Anthony Hopkins. „Eleganţa unei iubiri tăcute” sună superb, nici eu n-aş schimba pe altceva. Sau aş schimba, dar doar dacă iubirea devine mai puţin tăcută şi se transformă în… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
E un inefabil acolo, depinde pînă la urmă cît ai nevoie de el 🙂
Filmul ăsta e trecut într-o serie foarte mică de filme în care se zice că e mai bun decît cartea după care-a fost făcut. Eu n-am citit-o, recunosc – am cîteva mari lipsuri din astea celebre, unde s-a întîmplat să văd filmul și să rămîn doar cu el. Aș fi fost curioasă dacă așa e, dar tu n-ai văzut filmul… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E greu la a doua mână, fie că-i cartea, fie că-i filmul… Dar dacă aşteptăm destul… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eleganța tăcută a iubirii sau iubirea platonică îmi pare lipsă de asumare a relației, frică de implicare. Am trăit o astfel de iubire și nu mi se potrivește. Vreau totul sau nimic. :)))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sincer, nu pot să susțin cu mîna pe inimă că nu-i și lașitate în iubirea asta 🙂
Dar în cărți și filme dă bine 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană