Intui masa de la distanță și abia acum parcă simțea emoție, deși până atunci se gândise la ziua de azi ca la o întâlnire obișnuită. La urma urmei, îi știa pe cei cincisprezece de când erau mici, crescuse cu ei, se jucase sau certase cu ei de atâtea ori, nu ezitase nicio clipă când primise și ea invitația. E drept, de atâtea ori își imaginase, în parc, în spatele blocului sau în fața scării, cum vor fi când vor fi oameni mari. Uneori singură, alteori împreună cu amici de ocazie.
Dar realitatea îi bătea imaginația și, când văzu grupul acela de oameni zâmbitori și îmbrăcați politicos, ca în reclamele la multinaționale, i se puse primul nod în gât. I se păru deodată că ținuta ei prea lejeră, de petrecere în pijama, comparativ cu recepția la care nimerise, nu va face față.
Oare ce va regăsi din ce-a lăsat în urmă?
Mihai, un bondoc plinuț și antipatic cândva, care, din cauză că nu-l băga niciuna în seamă, trăgea toate fetele de păr și le punea piedică, o întâmpină primul, cu prestanța proaspătului director de bancă, ba chiar îi ținu scaunul, să se așeze, de era să nimerească pe lângă el.
Cât pe ce să-i spună ce faci, nesuferitule – un apelativ blând, având în vedere cele care-l însoțeau pe directorul de bancă atunci când era copil – dar rosti:
– Ce faci, vecine, ce bucurie să te revăd împlinit!
Sperând că malițiozitatea ei nu fusese sesizată, se întoarse către Adina, căreia îi invidiase în taină nonșalanța și frumusețea, nu și bârfele aferente, și care acum sorbea dintr-un pai o băutură alcoolică, într-o rochie cum ea, Elina, nici la premiera primului său film nu avusese. În ciuda eleganței și machiajului, primele cuvinte care-i veniră erau:
– Ce-ai îmb…
Dar se opri la timp, de tăcerea care amenința să se lase, și, urmărindu-i neintenționat un rid adânc, pe care nu reușise să-l ascundă cu nimic, Elina continuă cuminte, zâmbind:
– Ce-ai întinerit, Adina, ești neschimbată, arăți minunat! Ce-ai mai făcut între timp?
Se dăduse și raportul, din primele clipe, cât întârziase ea infim, ca un catalog strigat altfel peste timp: cine-i căsătorit, cine nu, câți copii are fiecare, unde lucrează etc. Au fost trecuți în revistă și cei absenți, de care nu se știa sau nu se voia să se știe. De Marian, nume legat o perioadă prin cartier de droguri și închisoare, nu pomeni niciunul un cuvânt, deși tot de pe la ei auzise și ea, mai demult. De Dorina, care născuse în ultimul an și fugise de-acasă, iarăși nu află noutăți. Poate chiar nu știau.
La toaletă, dădu peste Sanda – un renumit medic dermatolog și conferențiar universitar, din câte înțelesese. Se rearanja în fața oglinzii. Elina își scrută memoria – o fetiță mică, mai mică decât ceilalți, de statură, cu coșuri pe frunte și timorată de existența acestora, cauză care o făcea ținta glumelor deocheate ale băieților și nu numai.
– Tu ești cea care…
– Eu sunt cea care stătea în prima bancă mereu și nu voia să fie scoasă la tablă, continuă Sanda repede, cu un ciudat surâs timid.
Elina îi zâmbi prietenoasă și se întoarseră împreună. Dan, premiantul clasei – acum, se pare, casier la un supermarket, deși se autointitula assistant manager – le prinse în obiectivul camerei, anunțând deja titlul sub care va posta pozele: Prietene de o viață.
Alte minute bune, până să le aducă ospătarul mâncărurile comandate, le umplură cu toții cu povești simpatice – sau pe care le reconsiderară așa peste timp. Binecuvântară pedepsele de pe vremuri, socotind la unison că astfel au ajuns ei azi oameni și că educația lor a fost cea mai bună, spre deosebire de contemporaneitate – subiect în care se avântară parțial unii dintre ei.
Alături de ea, în partea cealaltă, stătea Bianca. Nu fuseseră cine știe ce prietene, dar nici de împărțit n-au avut nimic vital, așa că simpatia îi rămăsese nealterată. Salutând-o, își aminti de mica ei poveste de dragoste din ultimul an cu un coleg, Dinu. Parcă-i vedea ținându-se de mână și căutând mereu să fie singuri în gălăgia permanentă din jur. Era și el la terasă, la colțul opus al mesei. Abia atunci îl zări – un patron grizonat de nu-reținuse-ce – și își dădu seama că nu-i observase adresându-și vreun cuvânt sau vorbind între ei, cum la un moment dat fiecare vorbise cu fiecare câte ceva. Ridică din umeri – așa era, pesemne, corect politic.
Elina mai întreținu conversații de principii cu câțiva, mai participă la niște amintiri comune și o plictiseală defensivă o cuprinse încet. Trăia sentimentul că se grăbise să ajungă la școală cu toate temele făcute, ca niciodată, dar, în repezeală, deschisese ușa altei clase și toți ochii se îndreptaseră mirați spre ea, așteptând să spună ceva.
La capul bunei – sau ultimei – speranțe, pe aleea terasei se zărea venind și Adriana, ultima, ca de obicei, după ce chiar înainte îi trimisese un mesaj scurt cu Am ajuns.
În dreptul lor, aceasta izbucni în strigăte ușoare de bucurie, pregătindu-se să-i identifice pe fiecare, pe rând. Câțiva, de la alte mese, își întoarseră privirile, mirați, către grupul eterogen, iar unii dintre foștii ei colegi lăsară ochii în jos, stingheriți. Adriana, cea mai deșteaptă fată fără note mari, cum îi plăcea să-și spună singură demult, pricepu imediat și-și făcu loc lângă Elina, temperându-și entuziasmul cu un dialog local și cu voce mai scăzută.
Elina era cu adevărat bucuroasă. Nici ele nu se mai văzuseră și nici nu mai vorbiseră de când terminaseră școala. Se regăsiseră cu ocazia acestei întâlniri și schimbaseră înainte numerele de telefon și câteva mesaje.
– Adi, ce mai faci??? Ce naiba mai faci? Ce bine-mi pare c-ai venit!
– Ce să fac, pe fugă, cum mă știi, și azi. Era cât pe ce să nu. Dar ce-au ăștia, parcă-s alții cu toții?
– Au crescut, tu, lasă-i în pace să se creadă mari!
Râseră amândouă pe înfundate, eliberate de maturitatea impecabilă, sub auspiciile căreia Elina purtase toate conversațiile de până atunci, apoi tot ea continuă, senină și fără teamă de cuvintele care-i veneau:
– Tembelul de frate-tău ce mai face? Doamne, rău și tâmpit era!
– Nu-mi spune, că pe mine mă chinuia cel mai mult! Să vezi ce avocat respectabil e! Auzi, dar cu Vali ce s-o fi întâmplat? Ai mai auzit ceva de ea? O fi făcut copilul ăla pân-la urmă? Cic-au bătut-o și n-a vrut să spună cu ce nemernic…
Alin, un lungan deșirat, cu același aer de tace, dar face și acum, nimerit lângă Adi, tuși brusc scurt și gros și, cu ochii pe telefon, anunță că a primit un mesaj urgent și trebuie să plece. Nimeni, în afară de ele două, nu sesiză coincidența și, în aplauzele și pupăturile tuturor, Alin plecă, așa cum venise și cum trăise tot timpul, într-o liniște desăvârșită.
Cum preparatele delicioase și băuturile exotice îi împărțiră pe grupulețe, cu interese vechi sau noi comune și cu viitoare afaceri de pus la punct, Elina și Adriana rămăseseră una lângă alta, împărtășind impresii picante până la sfârșit, când toată lumea, despărțindu-se și semnând deja prezența pentru următoarea întâlnire, declară că s-a simțit superb și că a fost o seară foarte reușită.
foto repr. life.ro
🤣🤣🤣🤣 Issa, mie mi-a placut foarte mult. Ai reusit ca unele dialoguri sa para foarte reale, ai descris acea atmosfera intr-un mod fantastic, parca zici ca totul a fost real si tu doar ai povestit ce s-a intamplat.
Rad si acum despre casierul care era premiant 🤣🤣🤣, dar cea mai tare dupa parerea mea e asta „grupul acela de oameni zâmbitori și îmbrăcați politicos, ca în reclamele la multinaționale” 😂😂😂🤣🤣🤣
ApreciazăApreciat de 4 persoane
atmosfera, da, e reală de multe ori și am trăit-o, în tot felul de ocazii 🙂
dar „cazurile” chiar sînt inventate 😀 mi-am mai relaxat și eu puțin mintea cu un scris liber de orice :)) că merit…
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Nu pot sa zic ca ma dau in vant dupa acest tip de reuniune, drept dovada nici nu am participat la vreuna, daca s-o fi tinut vreodata, ceea ce nu prea cred. Lumea s-a raspandit in cele patru zari. Partea buna e ca m-am intalnit, de-a lungul anilor, cu colege si chiar am avut intalniri scurte, dar cordiale in mod sincer.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
știu ce zici. prețul colectivității 🙂
mie, totuși, în principiu îmi plac – cele mai restrînse. sînt un studiu de caz ideal… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mi-a plăcut tare mult numele Elina. Nici nu l-am mai auzit până azi. 🙂 Și naturalețea dialogului ei cu Adi m-a încântat…. Am înțeles, din comentariul către Cristi, că personajele sunt inventate, dar par… reale 🙂 , îmi regăsesc în acestea cunoștințe din alte vremuri, cu care m-am întâlnit la o terasă, cândva. ❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Totul pare așa real pentru că fiecare, probabil, am fost cumva, am avut ceva, ne-a rămas altceva. Și toată treaba devine dacă vorbim despre noi așa cum suntem sau ne știm, cum aleg personajele din final, sau dacă ne punem masca socială 🙂
Elina… mi-a venit spontan, nu știu de unde, că nici eu nu știu numele, dar eram exasperată să găsesc unul nefolosit de mine pînă acum 😀 Sînt cam în pană de nume 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oricât de imaginar este, cam aşa m-am simțit şi eu la singura întâlnire cu colegii de liceu la care am participat. Habar nu am nici azi, ce dracu’ am căutat. Scuze! Oamenii nu se schimbă decât rar şi imperceptibil în bine!
Oricât de ciudat pare, premianții claselor rar ajung premianți şi în viață, cum ar fi directori de te miri ce, universitari te miri pe unde şi alte funcții pompoase. Dar au fost şi excepții! (din statisticile mele!)
Sigur că mi-a plăcut această pictură meşteşugită din cuvinte de cea mai grozavă scriitoare!🤗😍
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Premianții sînt o categorie aparte și n-am idee cît de studiată, dar mă pasionează mult de la un timp… Și eu am fost, dar nu precum cei de care vorbesc acum: cei cu 10 pe linie, numai premiul 1 si diverse alte medalii… Personal, am observat că ajung oameni obișnuiți (geniile par să iasă mai mult din codași și recalcitranți – cînd ies, desigur 😀) în cel mai bun caz. Posibil ca momentele lor de glorie să se termine odată cu absolvirea unei scoli si apoi, nepractici și asociali (generic vorbind), să nu știe ce să facă 🙂
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Abia din clasa a V-a am fost de premiul I, până atunci cam III şi mențiune. Nu intru în detalii că a fost demult şi nu mai contează! Dar adevărul e că unii elevi care fac cinste şcolii, profesorilor şi familiei, evident, se pierd. Nu toți, dar majoritatea! În rest, i-ai încondeiat foarte bine!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Păi da, se pierd pentru că, probabil, cinstea aia e un fel de noblesse oblige, nicidecum o pornire interioară 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am simțit cum trăiesc și eu o astfel de întâlnire, grație povestirii tale atât de verosimile. Mai ales pentru că eu nu am avut parte de niciuna, ba chiar am ratat-o pe singura și cea mai importantă la care am fost invitat. Ghinion!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Lasă, că trăim împreună. Doar de asta scriem 🙂
Mulțumesc frumos, Petru!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte fain ai creionat personajele şi e cât se poate de veridic totul.
Bieţii premianţi, aproape-n toate filmele, cărţile, poveştile, se fac vânzători. Sau neveste de… cineva. Sau soţ al cuiva „important”. Bine că n-am fost. Bine, eu nici vânzătoare n-aş putea, chiar nu-s în stare, e nevoie de nişte chestii pe care eu nu le am 😳
ApreciazăApreciat de 2 persoane
O, da, e cu matematică și dexteritate la mijloc 😀 nici eu n-aș fi-n stare, mai degrabă aș aranja produse pe raft și-aș da indicații clienților. Și-aș zice că lucrez la public relations… :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
L-ai ars pe Dan, premiantul clasei. 🙂 Dar să știi că succesul în viață se măsoară și altfel decât profesional. La una din întâlnirile cu colegii de liceu, a scos fiecare fotografii cu familie, copii, câini, pisici, fiecare ce-a avut. Din punctul meu de vedere aia a fost partea cea mai reușită a serii.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Da… 😀 culmea e că mi-am storcit mintea după un băiat premiant și n-am reușit să găsesc – numai fete. Dar, cum îmi propusesem să nu fie nimic real, s-a nimerit perfect 🙂
ApreciazăApreciază
Dar critica mea nu s-a referit la genul premiantului, ci la faptul că sunt lucruri mai importante în viață decât cariera. Firește, nu la întâlnirile cu foștii colegi de liceu. Acolo primează merțanul din dotare. 🙂
ApreciazăApreciază
”critica” este adresată grupului vesel, nu ție. Tu ai surprins cât se poate de bine forfecările inerente între colegi. Dar aș vrea și partea a doua: punctul de vedere tern al unei persoane optimiste care își cântărește colegii din alt unghi: cel mai realizat coleg – cel cu familia cea mai frumoasă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
… păi nu zici singură că-i tern? eu i-aș zice chiar horror :))) tu dai teme mai grele decît orice concurs pe la care am nimerit… 😀
ApreciazăApreciază
😀 SF chiar. Bunătatea e o calitate pe cale de dispariție. OK! Fără partea a doua. 🙂
ApreciazăApreciază
mda, nu e rost de tigăiță pe-aici… 😀😀
ApreciazăApreciază
Care n-are copii, n-are dreptul la moștenire. Care e departe, n-are dreptul la moștenire. Care …
ApreciazăApreciat de 1 persoană
… care să moștenească… ce? 😀
ApreciazăApreciază
Nu contează, orice ar putea fi de moștenit. Există niște criterii de dez-moștenire. Apropo de pozele pe care le-au scos colegii lui Jo, poze care se constituie în probe juridice.😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 nu știu de care poze zici, o să le caut!
ApreciazăApreciază
Jo a comentat că și-au arătat poze unii altora, să se laude.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀😀 cred că mi-a furat mintea postarea cu bebe, am citit lrea mult din ea, de nu mai pricepeam nimic :))))
M-am dumirit, clar!!
ApreciazăApreciază
Nici mintea mea nu era chiar acasă, era pe la moșteniri.
ApreciazăApreciază
😂😂😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
D-aia nu frecventez astfel de întruniri.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 cu spiritul tău critic…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc Issa
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mă regăsesc în Mihai, „bondoc plinuț și nesuferit cândva, care, din cauză că nu-l băga niciuna în seamă, trăgea toate fetele de păr”. Pe colega de care îmi plăcea foarte tare o chinuiam cel mai tare.😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀😀 prin ultima parte am trecut și eu… Eh, așa-i, pînă-nțelegem ce contează cu adevărat 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Grădina ceainăriei Infinitea nu??
ApreciazăApreciat de 1 persoană
nu știu, că-i de pe net. dar seamănă mult cu o terasă mică, intimă și frumoasă, unde-am fost și eu, undeva, pe la Budapesta, pe linia tramvaiului, aia o fi?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Hmmm eu ziceam de cea de pe romniceanu
ApreciazăApreciat de 1 persoană
a, nu știu, habar n-am… or fi franciză sau cum îi zice!
ApreciazăApreciat de 1 persoană