Intui masa de la distanță și abia acum parcă simțea emoție, deși până atunci se gândise la ziua de azi ca la o întâlnire obișnuită. La urma urmei, îi știa pe cei cincisprezece de când erau mici, crescuse cu ei, se jucase sau certase cu ei de atâtea ori, nu ezitase nicio clipă când primise și ea invitația. E drept, de atâtea ori își imaginase, în parc, în spatele blocului sau în fața scării, cum vor fi când vor fi oameni mari. Uneori singură, alteori împreună cu amici de ocazie.

Dar realitatea îi bătea imaginația și, când văzu grupul acela de oameni zâmbitori și îmbrăcați politicos, ca în reclamele la multinaționale, i se puse primul nod în gât. I se păru deodată că ținuta ei prea lejeră, de petrecere în pijama, comparativ cu recepția la care nimerise, nu va face față.

 Oare ce va regăsi din ce-a lăsat în urmă?

Mihai, un bondoc plinuț și antipatic cândva, care, din cauză că nu-l băga niciuna în seamă, trăgea toate fetele de păr și le punea piedică, o întâmpină primul, cu prestanța proaspătului director de bancă, ba chiar îi ținu scaunul, să se așeze, de era să nimerească pe lângă el.

Cât pe ce să-i spună ce faci, nesuferitule – un apelativ blând, având în vedere cele care-l însoțeau pe directorul de bancă atunci când era copil – dar rosti:

– Ce faci, vecine, ce bucurie să te revăd împlinit!

Sperând că malițiozitatea ei nu fusese sesizată, se întoarse către Adina, căreia îi invidiase în taină nonșalanța și frumusețea, nu și bârfele aferente, și care acum sorbea dintr-un pai o băutură alcoolică, într-o rochie cum ea, Elina, nici la premiera primului său film nu avusese. În ciuda eleganței și machiajului, primele cuvinte care-i veniră erau:

– Ce-ai îmb…

Dar se opri la timp, de tăcerea care amenința să se lase, și, urmărindu-i neintenționat un rid adânc, pe care nu reușise să-l ascundă cu nimic, Elina continuă cuminte, zâmbind:

– Ce-ai întinerit, Adina, ești neschimbată, arăți minunat! Ce-ai mai făcut între timp?

Se dăduse și raportul, din primele clipe, cât întârziase ea infim, ca un catalog strigat altfel peste timp: cine-i căsătorit, cine nu, câți copii are fiecare, unde lucrează etc. Au fost trecuți în revistă și cei absenți, de care nu se știa sau nu se voia să se știe. De Marian, nume legat o perioadă prin cartier de droguri și închisoare, nu pomeni niciunul un cuvânt, deși tot de pe la ei auzise și ea, mai demult. De Dorina, care născuse în ultimul an și fugise de-acasă, iarăși nu află noutăți. Poate chiar nu știau.

La toaletă, dădu peste Sanda – un renumit medic dermatolog și conferențiar universitar, din câte înțelesese. Se rearanja în fața oglinzii. Elina își scrută memoria – o fetiță mică, mai mică decât ceilalți, de statură, cu coșuri pe frunte și timorată de existența acestora, cauză care o făcea ținta glumelor deocheate ale băieților și nu numai.

– Tu ești cea care…

– Eu sunt cea care stătea în prima bancă mereu și nu voia să fie scoasă la tablă, continuă Sanda repede, cu un ciudat surâs timid.

Elina îi zâmbi prietenoasă și se întoarseră împreună. Dan, premiantul clasei – acum, se pare, casier la un supermarket, deși se autointitula assistant manager – le prinse în obiectivul camerei, anunțând deja titlul sub care va posta pozele: Prietene de o viață.

 Alte minute bune, până să le aducă ospătarul mâncărurile comandate, le umplură cu toții cu povești simpatice – sau pe care le reconsiderară așa peste timp. Binecuvântară pedepsele de pe vremuri, socotind la unison că astfel au ajuns ei azi oameni și că educația lor a fost cea mai bună, spre deosebire de contemporaneitate – subiect în care se avântară parțial unii dintre ei.

Alături de ea, în partea cealaltă, stătea Bianca. Nu fuseseră cine știe ce prietene, dar nici de împărțit n-au avut nimic vital, așa că simpatia îi rămăsese nealterată. Salutând-o, își aminti de mica ei poveste de dragoste din ultimul an cu un coleg, Dinu. Parcă-i vedea ținându-se de mână și căutând mereu să fie singuri în gălăgia permanentă din jur. Era și el la terasă, la colțul opus al mesei. Abia atunci îl zări – un patron grizonat de nu-reținuse-ce – și își dădu seama că nu-i observase adresându-și vreun cuvânt sau vorbind între ei, cum la un moment dat fiecare vorbise cu fiecare câte ceva. Ridică din umeri – așa era, pesemne, corect politic.

Elina mai întreținu conversații de principii cu câțiva, mai participă la niște amintiri comune și o plictiseală defensivă o cuprinse încet. Trăia sentimentul că se grăbise să ajungă la școală cu toate temele făcute, ca niciodată, dar, în repezeală, deschisese ușa altei clase și toți ochii se îndreptaseră mirați spre ea, așteptând să spună ceva.

La capul bunei – sau ultimei – speranțe, pe aleea terasei se zărea venind și Adriana, ultima, ca de obicei, după ce chiar înainte îi trimisese un mesaj scurt cu Am ajuns.

În dreptul lor, aceasta izbucni în strigăte ușoare de bucurie, pregătindu-se să-i identifice pe fiecare, pe rând. Câțiva, de la alte mese, își întoarseră privirile, mirați, către grupul eterogen, iar unii dintre foștii ei colegi lăsară ochii în jos, stingheriți. Adriana, cea mai deșteaptă fată fără note mari, cum îi plăcea să-și spună singură demult, pricepu imediat și-și făcu loc lângă Elina, temperându-și entuziasmul cu un dialog local și cu voce mai scăzută.

Elina era cu adevărat bucuroasă. Nici ele nu se mai văzuseră și nici nu mai vorbiseră de când terminaseră școala. Se regăsiseră cu ocazia acestei întâlniri și schimbaseră înainte numerele de telefon și câteva mesaje.

– Adi, ce mai faci??? Ce naiba mai faci? Ce bine-mi pare c-ai venit!

– Ce să fac, pe fugă, cum mă știi, și azi. Era cât pe ce să nu. Dar ce-au ăștia, parcă-s alții cu toții?

– Au crescut, tu, lasă-i în pace să se creadă mari!

Râseră amândouă pe înfundate, eliberate de maturitatea impecabilă, sub auspiciile căreia Elina purtase toate conversațiile de până atunci, apoi tot ea continuă, senină și fără teamă de cuvintele care-i veneau:

– Tembelul de frate-tău ce mai face? Doamne, rău și tâmpit era!

– Nu-mi spune, că pe mine mă chinuia cel mai mult! Să vezi ce avocat respectabil e! Auzi, dar cu Vali ce s-o fi întâmplat? Ai mai auzit ceva de ea? O fi făcut copilul ăla pân-la urmă? Cic-au bătut-o și n-a vrut să spună cu ce nemernic…

Alin, un lungan deșirat, cu același aer de tace, dar face și acum, nimerit lângă Adi, tuși brusc scurt și gros și, cu ochii pe telefon, anunță că a primit un mesaj urgent și trebuie să plece. Nimeni, în afară de ele două, nu sesiză coincidența și, în aplauzele și pupăturile tuturor, Alin plecă, așa cum venise și cum trăise tot timpul, într-o liniște desăvârșită.

Cum preparatele delicioase și băuturile exotice îi împărțiră pe grupulețe, cu interese vechi sau noi comune și cu viitoare afaceri de pus la punct, Elina și Adriana rămăseseră una lângă alta, împărtășind impresii picante până la sfârșit, când toată lumea, despărțindu-se și semnând deja prezența pentru următoarea întâlnire, declară că s-a simțit superb și că a fost o seară foarte reușită.

foto repr. life.ro