Amintirile din copilărie sunt, adesea, mai mult senzații, imagini disparate, clipe – risipite de altele; uneori, doar uneori, clipe adunate – decât amintiri în sine, în forma lor cunoscută conștient.
În copilăria mea, prieteniile parcă se închegau altfel decât azi. Sau așa mi se pare mie azi, care, trecând cum trece orice om normal prin spitale de-a lungul câtorva decenii, cu diverse ocazii, nu am legat o prietenie strânsă cu nicio asistentă medicală. Mama a reușit acest fapt – de altfel, pe unde trecea ea ne alegeam cu prieteni de familie, de durată mai scurtă sau mai lungă.
Una dintre aceste prietenii, deci, a fost cu o asistentă. Ela. Au fost întâi ele prietene, apoi familiile noastre între ele. Ne vizitam și ne simțeam perfect în acele oaze duminicale pe care chiar și atunci le percepeam ca fiind în afara timpului obișnuit.
Ela era de o frumusețe inimaginabilă minții mele de fetiță de zece ani. Am fost tulburată mult timp de vraja pe care o exercita.
Era înaltă, bine făcută, mai corect zis: superbă, cu un păr lung, negru tăciune și ondulat natural, cu ochii mari și negri, a uimire veșnică de viață. Era plină de o viață fără sfârșit și pentru mine devenise icoana tinereții fără bătrânețe.
Max, soțul ei, era la fel de înalt, de bine făcut și de frumos, tot creț, și tot brunet, și tot foarte jovial.
Aveau și o fetiță, mică tare – cred că de vreun an, când îi aveam eu pe cei zece – și orice întâlnire a noastră era cu grătar, cu mâncare bună și cu băutură pe măsură. Și mai era cu o veselie de neoprit.
Max asculta un anumit gen de muzică, pe care nu-l puteam defini, pentru că nu-l auzeam la radio și nu cânta nimeni în română.
În perioada când i-am cunoscut, abia se mutaseră, aveau o casă mare și cam goală; doar cu strictul necesar. Minimaliști, aș zâmbi azi.
În acest ”strict” intrau și niște boxe cum nu mai văzusem niciodată – și nici n-am mai văzut, până s-a terminat comunismul, la nimeni. Erau înalte, foarte înalte și subțiri – în orice caz, mai înalte decât mine, fetița de zece ani – și aveau cel mai de cinste loc din casă. Erau ca niște omuleți de sine stătători, cu glas. Erau marea pasiune a lui Max, aduse – cum altfel – „din afară”.
Una dintre melodiile lui preferate era Purple Rain și când o punea, mai mult parcă decât la orice alt cântec, duduia podeaua, tremura geamul, tresăreau toate în jur și în mine. Mă speriam de fiecare dată la acordurile refrenului și îmi plăcea de fiecare dată la fel de tare, încercând de pe atunci să înțeleg ciudata combinație pe care o face uneori spaima cu plăcerea.
După vreo doi ani acompaniați astfel de nelipsitul Prince, al cărui nume aveam să-l aflu întâmplător și în cu totul altă ocazie, a apărut în familia lor micul Dan. Dan era noul lor bebeluș care, spre surprinderea mea, în loc să aducă cu el o bucurie nemărginită și distracție și mai mare, a adus numai controverse, deoarece, chiar așa mic cum era, nu semăna deloc cu surioara lui, Ana, și nici atât cu tatăl, Max, a cărui furie începuse să tindă spre decibelii boxelor preferate.
Cele câteva întâlniri sporadice care au mai urmat nu au adus lămuriri în plus – în niciun caz sufletului meu de copil. Dar piesa se terminase și până la urmă, cum aveam să aflu puțin mai mare fiind, Ela și Max s-au despărțit.
Prințul și prințesa mea muriseră. Căci, deși auzeam intermitent prin casă de dreptatea fiecăruia în parte, dată de părintele meu de același sex cu cel inculpat, pentru mine Ela a rămas până azi prototipul femeii frumoase și fericite, iar Max, al prințului neînțeles. Eu i-am iubit pe amândoi egal.
La un moment dat, s-au stins și discuțiile mărunte despre ei, din ale căror resturi mă mai hrăneam într-o speranță nebună că, într-o zi, ritmul boxelor se va lua din nou la întrecere cu acela al râsului.
Dar nu s-a mai întâmplat niciodată. Au venit altele, au trecut altele, am crescut, am acum, poate, dublul vârstei Elei mele din copilărie.
Din toată această poveste, peste care s-au scurs zeci de ani, dintre toți protagoniștii ei, mai degrabă, nu a mai rămas nimic.
Oamenii vin, se duc, se despart, cresc, descresc, se schimbă.
Lucrurile sunt și ele mereu altele.
Anotimpurile plouă, ning sau luminează, amintirile se estompează până devin, uneori, o linie continuă.
Am rămas doar eu, să îmi aduc aminte mult, mult prea rar. Și a mai rămas senzația aceea de vibrație a unui univers insondabil, când mai aud undeva, întâmplător, Purple Rain a lui Prince…

Publicată înițial în revista Timpul Bruxelles: https://revistatimpul.ro/timpul-bruxelles/purple-rain/

sursă foto: brava.org