Era odată ca niciodată un bătrân într-un sat.

Își ducea zilele de azi pe mâine, dar nici de foame nu murea. Un bătrân ca toți bătrânii, dacă ar fi fost să îi dea cineva vreo definiție.

N-a fost mereu așa. Fusese și el fecior mândru la părinți, se-ndrăgostise de-o fată ca Luna de pe cer printre stelele nopților senine de vară.

S-au luat. Și-au făcut un rost, a venit războiul, apoi a venit comunismul, au avut și copii. A plecat comunismul și, odată cu el, le-au plecat și copiii prin lume, crescuți acum, la mai bine. Așa le spuneau mereu prin scrisori.

Curând a rămas singur în casa lui, pe care copiii, când îl vizitau, o îmbrăcau cu toate cele, aparate de nu știa bătrânul tată să le folosească și le lăsa tot lor, când veneau data următoare, să se joace cu ele.

Și-a jelit nevasta cu dor mare, apoi unicul lucru care-i mai era drag din toate rămăsese un telefon mobil, adus tot de copii. Nu se mai despărțea de el, că nu se știa când îl suna fata sau băiatul sau vreun nepot. Se uita atunci cu ochi umezi la ecranul acela mic, pe care-i vedea ca la un televizor de buzunar, și nu se mai oprea din minunat de fiecare dată.

Îi plăcea mult să se plimbe prin sat cu telefonul la el, de dragul de a mai schimba o vorbă cu localnicii iviți în drum și de a le arăta copiii lui.

– Bună zâua!

– Bună să-ți fie inima, tataie!

– Ce mai faci, măi vecine?

– Bine, tataie, bine. Și la dumneata bune toate?

– Bune, cum nu. Așa să ne fie.

Dialogul fiind încheiat, bătrânul simțea că și-a făcut datoria de om și se întindea seara liniștit pe lavița lui.

Într-o zi l-a sunat băiatul lui:

– Sărut mâna, tată, ai primit pachetul de la mine? Vezi că ți-am trimis câteva haine de iarnă, câteva bunătăți care nu se strică și niște poze cu noi.

– N-am primit, fiule, nimic.

– Ei, tre’ să vină, stai liniștit.

Azi așa, mâine tot așa și bătrânul, care știa bine mersul poștei din sat, nu mai primea aviz pentru pachet.

Știa el că vine greu pachetul din țară străină, dar parcă trecuseră prea multe zile, așa că într-o zi își luă inima-n dinți și se duse la Poștă, să întrebe. Sunt și ei oameni, l-or fi rătăcit.

Intră cu smerenie și teamă, ca într-o instituție.

– Bună zâua, domniță.

– Bună ziua, tataie, zise femeia de după ghișeu, aruncându-i cel mult o privire, care-i treaba dumitale?

Bătrânul prinse curaj:

– Am și eu un pachet de la băiat aici.

– Avizul.

– N-am, domniță, n-am primit nimic acasă.

– Atunci n-ai pachet, tataie.

– Băiatul zice că mi-a trimis, acu’ vreo trei săptămâni.

– Tataie, dacă n-ai aviz, n-a ajuns pachetul.

– Poate ați uitat dumneavoastră să-mi dați aviz.

– E din Uniunea Europeană? tună funcționara, șocată de presupunere.

– Din Iuniunea Uropeană, domniță.

– Atunci nu știm cât face pân-aici, tataie.

– Nu se poate, întrebă timid, cu inima cât un purice, bătrânul, nu se poate să nu fi primit avizul, dar pachetul să fie aici?

Funcționara de la Poștă aruncă fulgere jignite spre omul din fața ei. Presupunerile moșului erau prea mult pentru ea.

– Adică ce insinuezi matale? se oțărî imediat la el.

– Domniță, dădu bătrânul înapoi, speriat de-a binelea, dar se poate ca, nu se știe de ce, eu să nu fi primit avizul, dar pachetul să fi venit, și, fiindcă eu nu l-am ridicat, dumneavoastră, Poșta, să-l fi trimis înapoi? Retur, cum ar veni vorba?

Depășită de pe la jumătatea frazei de logica bărbatului în vârstă, femeia de după tejghea începu să se enerveze vădit:

– Tataie, la noi nu stă nimic mai mult de zece zile în sediu…!

De data asta, fu rândul bătrânului să nu priceapă implicațiile răspunsului funcționarei și, spășit, plecă, lăsând vorbe în urma lui:

– Ia uite cu ce mi-am pierdut eu timpul, el n-a văzut ce coadă s-a făcut?!?

Peste câteva zile, primi avizul multașteptat. Numai că pe el erau scrise mai multe însemne decât de obicei, necunoscute.

Se duse într-un suflet iar la Poștă.

Nu-și mai amintea dacă femeia era aceeași cu cea de acum câteva zile, dar, după binețe, îi vorbi de ca și cum ar fi fost tot ea și ținea minte problema lui.

– Iată, domnița mea, avizul.

– Da, tataie, 15 lei.

– Pentru ce, păcatele mele?

– Taxa de depozitare. N-ați venit să-l ridicați la timp.

– Eu am venit, dar nu mi l-ați dat.

Funcționara căscă ochii cât cepele.

– Cum să nu vi-l dăm?

– Pentru că n-aveam aviz primit.

– Cum n-aveați, că ăsta ar trebui să fie al doilea aviz la aceeași adresă, se răsti, cu jenă parcă, dar cu dreptatea ei morțișă, funcționara.

Bătrânul se mai uită odată la ea, parcă cealaltă n-avea ochelari, să-i povestească, să nu-i povestească… Lumea din spatele lui începuse să se foiască a nerăbdare. Erau mulți la rând, fiindcă satul lor era reședință de comună și numai ei aveau Poștă. Așa că scoase banii cuminte din portofel, noroc că avea la el, îi numără cu grijă și-i dădu cu un oftat, și plecă cu coletul.

Vorbi apoi cu băiatul lui la telefon, să-i spună că a ajuns, să-i mulțumească și să-l mai întrebe de sănătate, dar nu-i spuse isprava cu avizul, ca să nu-l certe că voia să se tocmească pentru 15 lei sau să nu cumva să-i trimită bani mai mulți decât trebuie. Avea și el, acolo, în străinătate, nevoile lui.

De atunci, bătrânul, căruia și mintea îi obosise până la urmă de atâta viață, își luase obiceiul ca, în pașii aproape zilnici prin sat cu telefonul cu pozele copiilor, să se abată din când în când și pe la Poștă și să tulbure liniștea cozii veșnice de acolo, întrebând dacă are vreun aviz.

Funcționarele se obișnuiseră cu el și nu-l mai băgau demult în seamă, făcea parte din peisaj. Nu se știe dacă a mai avut vreodată vreo problemă. Tot ce se știe sigur e că, de la pățania cu avizul neprimit, nici bătrânul nostru, nici altcineva din sat n-a mai plătit taxă de depozitare.

Anii au trecut și omul cu avizul s-a dus demult pe lumea cealaltă. Cei de-acolo abia dacă mai știu azi urmași de-ai lui prin împrejurimi. Mulți s-au răspândit, mulți au venit noi, nu se mai cunosc unul cu altul ca pe vremuri.

Dar clădirea Poștei mai dăinuie și-acum și mai funcționează încă. Sătenii mai pun și mai primesc scrisori și pachete de la copiii lor, plecați în lumea largă.

Și, din când în când, la Poșta astăzi modernizată total se mai taie lumina, mai pică sistemul, toate programele actualizate la timp se încurcă între ele preț de minute bune și lungi și se face întotdeauna zarvă. Conform unei legende a locului, se spune atunci că fantoma bătrânului a trecut din nou pe acolo, să întrebe dacă are cumva vreun aviz. 

(apărută în Convorbiri literar-artistice nr. 22/2021)

Foto repr. Times New Roman