Potecuță mi-a adus aminte de o întîmplare, de care uit și-mi tot apare din cînd în cînd pe retina memoriei.

Odată, la începuturile blogului meu, cînd confundam pe multă lume cu multă lume, ori fiindcă aveau pseudonime asemănătoare, ori fiindcă aveau un pseudonim pe facebook și altul pe blog sau chiar mai multe sau și le schimbau relativ des, am făcut unele confuzii. Mai jos e doar una dintre ele.

Din cauza (că nu prea pot să zic datorită…) unui nume foarte apropiat, i-am spus cuiva că îmi place foarte mult fiecare cuvînt pe care îl scrie și fiecare sentiment reieșit din scris. Eram absolut sinceră, chiar mulțumită că găsisem o ocazie s-o spun fără să pară sau să arate epatant, și persoana s-a bucurat foarte mult.

Însă în scurt timp lucrurile au stat cu totul altfel. Ceva nu se lega. Mi-am dat seama de confuzie la oarece timp (timp în care am fost cam nedumerită…). Relația între noi, evident, nu s-a creat, că nu avea cum, deși respectul îmi place să cred că a rămas reciproc. Sper, avînd în vedere că azi nu mai schimbăm o vorbă și nici de-atunci nu prea am mai făcut-o. Îmi place, obiectiv, scrisul persoanei respective în continuare, e bun, însă e atît de diferit de ce sînt și ce caut eu, încît o interacțiune unilaterală sau formală devine inutilă.

Din puținele și prea firavele încercări de conversație, întotdeauna publice, n-a ieșit nimic. Mă simțeam vinovată de declarația inițială, adresată greșit, și, părîndu-mi-se aiurea să recunosc acea greșeală, am încercat să fiu politicoasă de formă – treabă pe care n-am putut s-o duc la bun sfîrșit. Nu din neasumare, precizez, nu mi-am recunoscut greșeala, căci îmi asum orice. Ci pentru că am văzut, tot în timp, cît de urît sau de rău poate fi primită o scuză francă.

Ce e mai bine, să taci și s-o lași cum a picat sau să-i spui celuilalt că l-ai confundat și că nu e pentru tine, de fapt, nici pe departe ce i-ai spus inițial?

Azi totul e ok. Deși tot în timpul scurs am sesizat unele răutăți fine și minore pe care le-am receptat personal (dar poate chiar nu erau), azi e ok, sîntem exact unde trebuie, adică nu mai avem nici o legătură, așa cum nu avuseserăm nici înainte de confuzia mea.

Însă, cum spuneam, nu pot să nu mă gândesc: dacă cineva mi-ar fi făcut mie asemenea declarații (cum am și primit de-atîtea ori…) și apoi aș fi remarcat că nici nu mă mai bagă în seamă, în cel mai bun caz (cum mi s-a întîmplat și mie de atîtea ori…), m-aș fi gîndit măcar o clipă de ce (cum, iarăși, mi s-a întîmplat…)? Da, desigur, numai că nu mi-ar da nicidecum prin cap că ar putea fi de la o simplă confuzie. Dar, iată, se poate și asta. Motivațiile pot fi și imprevizibile.

E doar o întîmplare, desigur. Însă mă gândesc, extins, oare de cîte ori astfel de întîmplări (vorbesc despre cele atipice, cele tipice, legate de firea umană, fiind deja lucru comun) stau la baza unor relații sau non-relații umane? Astfel de neînțelegeri nelămurite niciodată. Astfel de detalii pe care se construiește sau se dărîmă, practic, lumea noastră socială.

Sursa foto repr. http://www.pengertianku.net/