Se despărți de prietena ei. Fusese o zi de primăvară adevărată, plină de căldură pe pământul unde bătea soarele și cu fiori ce aminteau de iarna ce plecase, la umbră. Se plimbaseră prin parcul renăscut și el, băuseră o cafea cu lapte și mâncaseră o brioșă uriașă, făcută de un maestru cofetar.

Dar escapada se terminase și întoarcerea la cotidian debută cu lenea de a mai merge încă o stație pe jos, așa că așteptă autobuzul.

Cum urcă, prin spate, un individ ce părea că stă mai demult pe scaunul de imediat de lângă ușă, își lărgi ochii de deasupra măștii, vioi, a bucurie că o vedea.

Se uită și ea la el, cu certitudinea momentană că îl cunoaște bine și îi zâmbi pe sub mască:

– Bună, ce mai faci? îi zise, sigură pe ea că e un amic vechi, inconfundabil, pe care nu îl mai văzuse de câțiva ani.

Foarte fericit de abordare, el îi răspunse în cuvinte lungi și oarecum neclare. O neclaritate nedatorată măștii.

– Tu ești, Edi, nu? îl privi ea din nou, parcă dorind confirmarea mai repede.

Aici firesc ar fi fost, după toate logicile lumii, ca el să își dea masca jos și conversația sa ia altă turnură. Trăise deja aceste momente de nenumărate ori pe stradă, când ba ea îi recunoștea pe alții după vreun detaliu oarecare, ba alții pe ea și clipa care urma exclamațiilor era inevitabilă. Și ea, și ceilalți dădeau masca jos în clipa respectivă, apoi totul decurgea firesc, de obicei cu râsete.

Dar el nici gând să facă gestul probator. Nu l-a făcut, de altfel, până la sfârșit. Dar să nu anticipăm.

– M-ai recunoscut, nu-i așa? grăi el în continuare.

Încă sigură pe ea și așteptând turnura cunoscută, răspunse că da. El se bucură enorm, râse cu ochii și mai schimbară două-trei cuvinte neutre, din care ea nu deduse nimic cert, deoarece mintea ei lucra deja numai la acel aspect, lăsându-le pe toate celelalte la o parte.

Timpul, însă, trecea și stația la care trebuia să coboare se apropiase. Aproape fericită, cu mirarea perpetuă de cât de puțin ne trebuie câteodată să fim fericiți, îi zise politicoasă:

– Cobor aici, la revedere.

Îl văzu că ezită puțin, tresări involuntar și, în ultima clipă, el spuse:

– Cobor și eu aici.

Țâșni printre uși, mergând în dreptul ei acum.

Ea se neliniști și hotărî să tacă. Nedumerirea inițială nu-i pierise definitiv, deși instinctul o amuțise.

El spuse atunci, zâmbind, după inflexiuni, din nou și sigur pe el:

– Nu, nu sunt Edi.

Ea se cambră interior și tăcu mai departe, căutând parcă o scăpare obiectivă.

– … Dar nu crezi că nimic nu e întâmplător? Nu crezi că tot ce ne înconjoară, tot ce facem, toate au un rost?

– Mă rog, răspunse ea, supărată pe ea însăși, mai lucrez la asta…

Fapt foarte real, ca și cum o prinsese cu ceva, pentru că, într-adevăr, chiar asta făcea, era într-o perioadă în care încerca matur să descifreze sensul vieții.

– … Că am luat autobuzul, că m-ai confundat, că mi-ai zis Edi…? Toate astea nu pot fi la întâmplare.

Vinovată fără vină, mai ales de propriile-i gânduri, tăcu chitic. Ea spusese, doar, „bună”, băgându-l în seamă. Cât avu timp, își jură în minte că de atunci încolo nu va mai recunoaște prima pe nimeni.

Ajunseră, el vorbind de soartă și ea tăcând în continuare, la o trecere mai complicată de pietoni, semaforizată de curând. Era roșu, văzu, dar câțiva, probabil din reflexul vechi, trecură în fugă; iar el, tot vorbind cu ea, se luă după aceia, dând să treacă, cu ochii în spate, după ea, care rămăsese cuminte pe trotuar. Între timp venea o mașină într-o viteză ca la curse. Ea se sperie și țipă la el, să stea pe loc. El o luă înapoi buimac și, după ce se dezmetici, zise iar, imperturbabil:

– Uite, vezi, mi-ai salvat viața! Dacă nu erai tu…

– O salvam pe-a oricui ar fi fost. Și-apoi, dacă nu coborai unde nu ți-e stația, nu mai era cazul de salvat nimic, se enervă ea de-a dreptul.

Se făcu verde și, cât au traversat bulevardul cu patru benzi și o linie de tramvai, s-au certat stupid pe tema dată.

Pe partea cealaltă a străzii, el se opri la un moment dat:

– Așa vorbești și cu acel Edi? Cât de amic îți este?

Acela a fost momentul când ea își dădu seama de nuanțele intime ale convorbirii, ca și cum, deși acum știa, nu scăpase de ideea inițială că el ar fi un cunoscut, și regretă întâmplarea în ansamblu. Tot ce-și mai dorea era ca individul să o ia odată în altă direcție, deși părea un deziderat imposibil.

– Amic obișnuit, îi răspunse, cu ton de final de discuție.

El pricepu tonul și scoase, inepuizabil, o cutiuță din buzunarul interior al gecii, arătându-i-o:

– Mi-am luat fructe de mare, uite. Acum mă duc acasă și mănânc singur. Mi-ar plăcea să mănânc cu cineva. Îți plac fructele de mare?

Se uită perplexă la el, nu știu ce să simtă, pe care dintre ei doi picat din lună. Se uită și-n jur, era patru după masa, treceau oameni, se mai liniști puțin.

– Nu, zise scurt, în loc de toate cuvintele care-i treceau prin cap.

Și o luă înainte, supărată din nou pe ea însăși. Așa reacționa de când se știa în situații limită, politicos și prea târziu, detesta, în general, actele dramatice și punerea punctului forțat pe i, dorindu-și acut ca rezolvările să se întâmple de la sine.  Ar fi spus cuvintele ce se cereau singure, „sunt femeie măritată și, chiar dacă n-aș fi fost, nu m-ar fi interesat”, dar ele nu ieșeau. I-ar fi dar cu poșeta în cap, dar nu era femeia gestului ca atare, ai ales că nici u avea poșetă de obicei, ci un rucsac.

El, se pare, își dădu seama, în sfârșit, de situație, deoarece, cotind brusc la dreapta la o bifurcație de străduțe dintre blocuri, râse zgomotos în urma mea, zicându-i:

– Am glumit! Zău, am glumit! Nu mai știm să ne distrăm, să ne amuzăm de clipă, zău… Păcat…

I-a zis un „pa” cu spatele, el i-a răspuns la fel și ea a luat-o grăbită pe aleea spre blocul ei, aflată de-a lungul altui bloc, neprivind în urmă nicio clipă.

Abia la capătul aleii, deschise ușa de la scară și se uită, încă neliniștită, spre colțul unde se separaserăm. Era cineva cu o geaca neagră care stătea pe loc. Dar putea fi oricine altcineva, de la distanța aceea n-ar fi distins vreun chip.

Se zbătu, cât urcă spre apartament, într-o nedumerire venită spontan, amintindu-și ultimele lui cuvinte și tonul lor relaxat. Oare devenise ea prea rigidă sau, totuși, el era un psihopat…?

În liniștea casei, uită aproape imediat și, luându-se cu treburile, spre seară coborî la magazinul din spatele blocului, după nimicuri. Se întâlni cu un grup de femei, în care era și o vecină de pe scară. Cât stătu să le salute, află știrea zilei: se raportase, în acea zi, o evadare de la secția de psihiatrie a spitalului „de nebuni”, cum îi rămăsese numele, spital care pe undeva prin zona ei, pe linia autobuzului luat de ea. Speriată din nou, cu un vag fior, nu povesti nimănui nimic, promițându-și că va căuta acasă, pe net, detalii.

Uită, însă, din nou și a doua zi ieși abia spre după masă din casă. Când să treacă strada, văzu învălmășeală mare, sirene, oameni adunați, uniforme albe și albastre.

Era un accident proaspăt în mijlocul bulevardului și o femeie, mult mai tânără decât ea – ce amănunte stupide remarcăm uneori, în loc de esențial, se gândi – plângea nestăvilit, părând că răspunde unor acuzații:

– Nu-l cunoșteam, aveți cuvântul meu, nu eram împreună, doar mergeam alături, l-am confundat și s-a luat după mine…! Doamne…

Cu mintea blocată de presupuneri, trecu repede mai departe. Un singur gând îi stăruia, din toate, și se agăță de acesta: nu, nu avea cum să fie Edi, Edi nici nebun nu ar fi umblat niciodată cu o conservă de plastic, cu melci și scoici, în buzunarul interior de la geacă…

Agora Artelor nr. 5/2021

Foto: arhivă personală

Un text după o întâmplare adevărată (unii dintre voi, poate, vă aduceți aminte) refăcut, cu ajutorul comentariilor voastre, într-o proză scurtă. Și prima mea „crimă” literară… (nu mai știu cine mi-a sugerat atunci să-l omor pe Edi… Poate Jo? 😀)