De fapt, el era Valy. Cu y, nu uita să precizeze. Nu era vina lui că părinții îi puseseră un nume de țăran și, de când scăpase de ei, îl bătuse gândul să și-l schimbe – auzise că se poate. Fusese prea ocupat, dar într-o zi își va face el timp și pentru asta.

Acum avea de lucru cu orele de antrenament la o sală de fitness. Își găsise slujba asta, conform certificatelor și diplomelor pentru mușchi pe care le avea, și nimeni nu mai era ca el.

Ar fi fost doar o mică problemă – făcea exerciții cu copilași de clase primare și asta îl exaspera. Nu stăteau locului deloc și, ce să vezi, musculatura lui nu-i impresiona cu nimic. Abonamentul era de două ore pe săptămână și cam după vreo oră jumate copiii își pierdeau răbdarea și concentrarea și nu-l mai ascultau deloc. El țipa la ei să treacă la locurile lor, ei făceau roată în jurul lui și râdeau sau începeau să se fugărească și, cu cât voia să-i prindă, cu atât se distrau mai tare.

–  Părinți tâmpiți, concluzionase Valeriu expert în fața individei cu care ieșea în oraș ocazional. Ei cred că mușchii se lucrează așa, cu una, cu două, aruncându-mi mie plodul în sală. Acolo trebuie disciplină serioasă, nu glumă, și n-am voie să m-ating de ei!

De fapt, ce nu-i mărturisise el tovarășei de bere era că râvnea la altă grupă de cursanți. În sălile uriașe de sticlă ale clubului, deoarece erau izolate doar fonic, nu și vizual, se vedeau unii pe alții și grupa de alături era alcătuită numai din adolescente, una și una. Le vedea zilnic, cu trupurile lor mulate pe hainele abia schițate, cu forme ce abia se nășteau zvâcnind de sub un body sau un top infim, cu glezne firave precum crenguțele pe care le rupea pentru grătare, cu broboanele de transpirație lunecând agale pe ceafa fragilă, cu fesele apropiindu-se și depărtându-se în ritmul muzicii. Le admira ca pe niște piese inaccesibile de muzeu și râvnea la o astfel de grupă.

– Ce gagici, frate, te-ai scos, îi făcuse el cu ochiul într-o zi antrenorului de la sala cu adolescente, prinzându-l la vestiar și pregătindu-se să râdă cu el.

Antrenorul însă, fost karatist, nu numai că nu râsese, dar nu scoase o vorbă drept răspuns și a doua zi Valeriu fusese chemat în biroul patronului.

– Mi s-a raportat că ai emis păreri nefondate despre alte grupe de cursanți, zisese acesta, un tânăr impecabil, la patru ace.

Nu înțelegea bine Valeriu astfel de cuvinte, nici separat, nici împreună, dar făcu nativ legătura între karatist și chemarea lui la birou și bâigui drept răspuns:

– Eu, nu, eu… nu, am zis doar că… era o glumă, știți, ca între bărbați, încercă el să scape simplu și cu un limbaj mai accesibil.

– Nu sunt permise, suntem un club care ne respectăm. Poate că ar trebui să cer cazierul antrenorilor de acum înainte, adăugase patronul.

Valeriu se îngălbeni, pentru că avea așa ceva. O tâlhărie oarecare, fără victime, când nu-și găsea locul pe lume, ce mare lucru, doar și haiducii furau de la bogați. Însă lucrul acela, mare sau mic, rămăsese trecut pe o hârtie care-l însoțea acum peste tot, ca notele proaste la purtare din școala pe care n-o terminase. Mai rău era că, deși ai lui aveau bani cu lopata din diverse afaceri locale și treaba asta îl ajutase mult în școală, nu putuseră, cu toți banii lor, să îl scape și de acea hârtie.

Era fiert.

– Promit că nu se mai repetă, spuse el, privindu-și patronul în ochi.

Auzise că, dacă vrei să fii crezut, trebuie să-ți privești partenerul sau adversarul în ochi și acum patronul trebuia tratat ca un partener de discuție.

Scăpase ca prin urechile acului și nu se mai exprimase de atunci cu glas tare, rămânând să-și rumege doar în gând exclamațiile și ciuda.

Nici măcar nu-s un tip periculos, toți sunt niște proști – își spunea mereu, dar tot în gând. Pentru că cu glas tare nu avea cum să zică nimănui că el e, practic, impotent și că asta era de fapt problema vieții lui. Mă rog, se mai enerva câteodată și dădea în femeia care-i ținea de urât, trecând vina propriei neputințe asupra incapacității acesteia de a-i crea starea de bine jinduită.

De când își descoperise tragedia și fusese sigur de ea, le impusese alor lui să-i ia apartament, ca să stea singur și să-și digere și rezolve cumva necazul. Până atunci, îl acoperea bine cu haine de firmă și cu lanțul gros de aur masiv de la gât, pentru care lăsa mereu cămașa descheiată la ultimii doi nasturi, nu care cumva să nu se vadă.

Avea insomnii cumplite din cauza infirmității lui și odată, auzind că se vorbește despre asta – adică despre insomnie – în fața scării, se opri și el, învârtind de ghiulul mare, tot din aur, de pe mijlociul mâinii stângi și mărturisindu-le, într-un elan de sinceritate străin, celor de pe bancă:

– Nici eu nu pot să dorm, dar când învârt de inel parcă mi se învârt și gândurile și nu mai stau fixe pe treaba care nu mă lasă să dorm!

– Ce nu te lasă pe tine să dormi? auzi lângă el un glas pe care nu-l identificase ca fiind prezent în discuție.

Se întoarse, surprins. Era Jo, care venise pe neașteptate și se oprise în spatele lui, ascultându-l. Se fâstâci, neavând cum să dea un răspuns la fel de direct ca întrebarea, apoi, săgetând-o cu ochii lui mici, mai mici decât ghiulul de pe deget, regretă oprirea în fața scării și urcă în bloc.

N-o putea suferi pe Jo dinainte de acea întâmplare. Pentru el, Jo era o chestie fără fond și, mai ales, fără formă, și, pe deasupra, și cameleonică – nu știai când e și când nu e undeva și parcă mereu voia să zică altceva decât spunea. Cum Valeriu nu cunoștea nicio subtilitate a limbajului, Jo era pentru el de pe altă planetă.

Cam la fel i se părea și Dom Virgil – altă caricatură de om care vorbea în dodii. Ieșise într-o seară pe scară, când se întrerupsese curentul, să întrebe și pe alții, și-l intuise pe acesta în dreptul etajului unu.

– Nea Virgil, dumneata ai curent?

– Nu, dar, dacă deschid toate geamurile, vine curentul, răspunsese acesta, mucalit, cu veșnicul lui zâmbet neterminat ghicit în întuneric.

Valeriu rămase mai tablou decât cele două tablouri cu flori de pe palierul lui și intră val-vârtej în casă. Se duse, nedumerit, la geamul din cameră, îl deschise larg și schimbul de aer proaspăt cu fereastra din bucătărie îl trăsni în frunte.

– Prost ce sunt, al dracu’ boșorog, și-a bătut joc de mine, cum a avut ăsta trei neveste și eu nici măcar o gagică mai acătării, trânti el, vorbind cu glas tare, un pahar din drum și-l sparse.

Apoi își impuse să se calmeze – nu făcuse, doar, degeaba culturism. Adună cioburile și se așeză pe un fotoliu, învârtind febril de inel până i se amestecară gândurile cu altele, mai potrivite.

Îl prefera pe Moșul de la trei, de sub el, cu care vorbea aceeași limbă. Cu el se saluta respectuos și sensul vorbei era întotdeauna același cu vorba în sine. În plus, cu toate că avea un fix să nu-i intre nimeni în casă și să nu meargă nici el la niciun vecin – nu voia efuziuni din astea – cu Moșul făcuse o excepție o dată. Îi reparase instalația sanitară de la baie, defectată de uz intensiv. Fusese și puțin interesat în ajutorul lui, acordându-i-l numai ca să nu-l mai audă noaptea robotind și troncănind prin baie, dar se alesese cu o sticlă de rachiu de bună calitate pe care, mulțumit, o ținea de rezervă în cămară.

Fragment dintr-un viitor roman (am zis că nu mai pun, dar zic și să nu râd singură 😀). Foto repr.: mediafax.ro.