Jo trepida. Lob iar voia să iasă afară. Abia intrase cu el și-i ștersese lăbuțele, dar Lob se adapta greu la regulile canine pe care voia să i le impună noua proprietară.

Îl chema Lăbuș, de fapt. Așa era trecut în actele lui de animal de companie, acte aparținând de drept doamnei Tache de la etajul doi. Dar era prea banal, aproape stupid, așa că Jo îl rebotezase Lob.

Jo era o fată – nu o deranja deloc să i se spună așa, era lipsită până și de fițele elementare, deși avea douăzeci și opt de ani – înaltă, ușor uscățivă, oarecum plată din punct de vedere al reliefului feminin, dar extrem de inteligentă. Atât de inteligentă, încât își stabilise ca tovarăș de drum în viață singurătatea. Oamenii o dezamăgiseră masiv.

Blondă, cu păr lung și ochelari cu ramă groasă, deloc urâtă dacă i-ar fi păsat de acest fapt cât de puțin, își găsise, în cele din urmă, refugiul în filme. Susținea singură o rubrică cinefilă la o revistă de prestigiu, unde traducea articole din topurile vremii și, din când în când, când i se părea că merită, își expunea părerile personale. Avea mintea plină de scenarii, care mai de care, și ideile ei erau atât de apreciate, încât se trezise, fără să-și propună, cu un grup întreg de fani, cu care nu știa încă exact ce să facă. Încercase să îl ignore inițial, dar ei nu renunțau la ea, din ce în ce mai incitați de tot felul de viziuni, și chiar îi propuseseră întâlniri reale, fără ca vreunul să bănuiască din vreun detaliu disprețul ei major față de om.

Disprețul respectiv, dacă Jo ar fi mers vreodată la un psiholog, i-ar fi fost explicat, poate și îndreptat, mai ușor sau mai greu. Ar fi fost un demers poate reușit, dacă Jo ar fi acceptat ideea că o știință oarecare îi poate șterge din memorie anii de pribegie în calitate – cam nepotrivit cuvânt – de orfană.

Nici pe ea în acte n-o chema, în realitate, Jo, ci Ioana. Cel puțin așa scriseseră prima dată, pentru că trebuia să i se dea un nume, măicuțele care o găsiseră lângă fântâna din uriașa lor proprietate.

Era într-un coșuleț nu prea curat, păzită de un câine rămas liber peste noapte, unde scâncea încet, dar constant. Nici după ce fusese luată, spălată și hrănită, nu se liniștise prea mult și măicuțele fecioare nu știau cum să procedeze cu ea. Simpatia lor sinceră nu părea să îmblânzească mica sălbăticiune cu nimic, așa că, după câteva săptămâni de deliberări și cu regret, se hotărâră să o dea unui orfelinat.

– Dar se spun atâtea despre aceste așezăminte, oare micuței o să-i fie bine? se întrebau unele, miloase foc și neputincioase.

– Nu văd altă soluție, stăruia maica stareță, micuța trebuie văzută și de medici, așa am auzit că se face, și apoi trebuie să o și justificăm la controale. Ce să spunem? Cum să procedăm?

Binevoitoare, dar incapabile de mai mult și cu teamă de a o păstra ascunsă vreme îndelungată, măicuțele o dădură cu inimă grea celui mai apropiat orfelinat.

–  Minunat, își frecă mâinile șefa de acolo, imediat ce auzi de micul eveniment, tocmai am o familie bogată care vrea o fetiță nou-născută. Dați-o încoa.

Și-o acapară cu mâinile ei mari și întreținute artificial pe copilă ca pe un obiect pe care va scoate un preț bun. Visa, ce-i drept, la sponsorizarea vieții ei, așa că îi confecționă pruncului acte la repezeală, în care o trecu tot Ioana.

– E un nume bun, nepretențios, dar nici urât, și acum e oricum la modă trendul retro în toate. Merge. Ioana să fie.

În marea familie de bogătași, Ioana o dusese bine – nu-și amintea, dar presupunea – până începuse să meargă. Apoi devenise obiect de împrumut pentru oricine avea chef să mângâie o fetiță. Pe măsură ce creștea, fără să-i spună nimeni, mângâierile deveneau tot mai libidinoase. Așa le recepta ea, ca fiind cam în neregulă, și drept urmare fugi la orfelinat, să spună că vrea înapoi sau în altă familie.

– Nu putem să te primim, i se răspunsese la poveștile ei, pierdem sponsorizarea. Și apoi, ce crezi, că aici curg laptele și mierea?

Dezamăgită, Ioana se întorsese la familia adoptivă, dar când îi veni vremea să meargă la școală, ca toți copiii, primi vestea că va beneficia de educație acasă.

Cum părinții de ocazie nu mai aveau alți copii, pe la vreo șapte ani luaseră decizia ca micuța Ioana să doarmă cu ei în pat. I se păru cam dubioasă inițiativa, având în vedere că până atunci nici n-o prea băgau în seamă, servitorii și musafirii de ocazie având mai mult grija ei. Simțind din primele nopți o inițiere nefirească în tainele vieții de adult, fugi într-o zi de la casa bogaților fără regrete și fără să privească în urmă.

Avea opt ani. Până la optsprezece, nici ea însăși nu voia să-și aducă aminte pe unde hoinărise și cum își procurase cele necesare unei hrane elementare și unei perne, fie și de paie sau de cauciuc – odată chiar dormise încolăcită în roata unei mașini – pe care să pună capul când apunea astrul zilei.

Au fost zece ani în care văzuse și trăise cele mai rele și urâte lucruri și învățase despre oameni tot ce se putea învăța. Puținele raze de soare dintr-un drum așa spinos nu mai spărgeau pojghița de gheață din ținutul încremenit în zăpadă al sufletului lui Jo.

Când, conform actelor pe care le avea, a împlinit optsprezece ani, viața ei s-a schimbat. Nu la propriu – i s-a schimbat doar ei punctul de vedere asupra tuturor. Era majoră acum și nu mai trebuia să se ascundă sau să dea socoteală nimănui. Prin urmare, găsi rapid un fraier cu care se căsătorise și care, se pare, își luase lumea-n cap curând, lăsând-o cu apartamentul cu două camere de la etajul unu unde locuia la data prezentelor evenimente. Având, așadar, acum o școală, o casă și serviciu, restul nu mai avea nicio importanță.

Singurul lucru pe care și-l mai dorea Jo era să scape de insomniile ce-i bântuiau nopțile, tăindu-le parcă transversal în coșmaruri în culori, deși citise undeva că visele sunt, în general, în alb-negru. Și pentru a scăpa de insomnii și coșmaruri nu ar fi prididit nimic.

Despre ceilalți locatari ai blocului în care o dusese soarta nu avea nicio părere, însă, dând atâta timp zilnic de ei, trebuise la un moment dat să ia diverse atitudini, altfel ar fi bătut la ochi și nu mai voia să se remarce prin nimic nicăieri. Îi ajungea, pe lângă nesomn, problema cu grupul de fani care așteptau o întâlnire reală.

Pe doamnele Tache, de la etajul doi, și Marin, de la patru, le ocolea în mod special, deoarece erau, după părerea ei, mult prea prezente în spațiul citadin comun. Vorbeau peste măsură, or bârfa femeilor în general o umplea de nerăbdări și angoase, deoarece văzuse cândva unde pot ajunge acestea.

Cei doi indivizi de la parter, armeanul și Ofițerul, o amuzau teribil, așa cum, dacă n-ai somn, nu te deranjează cântatul a doi cocoși matinali și umflatul lor în pene, ca și cum ar urma să calce un coteț întreg de găini de rasă, când ei, de fapt, cântau pe gardul rupt al unei curți goale.

 Și Ofițerul, treacă-meargă, dar armeanul Malik prea era de tot – mirosise la el un romantism desuet din cale-afară și la început se speriase puțin. Dar cum în filmele ei toți romanticii erau pașnici și săritori gratuit la nevoie, sfârși prin a râde de el când nu avea nevoie să-i repare una, alta.

Ofițerul n-ar fi fost de lepădat ca interlocutor, dacă nu era atât de fixist în toate. Îl observase de multe ori în timp ce pleca, de exemplu. Nu vedea, de la ea din casă, cum ieșea pe ușă, dar îl vedea de pe geam când ieșea din scară și când intra. În primul rând, parcă avea ceas la acțiuni. Îl și întrebase odată, în glumă:

– Bună, ai ajuns acasă, trebuie să fie șapte jumate, am dreptate?

Iar el, bucuros că fusese băgat în seamă, răspunsese imediat, cu ochiul automat pe telefon:

– Da, așa este, și e încă lumină afară…

Sperase, probabil, la ceva mai mult cu ultima remarcă, neștiind că nu avea cum să vină nimic în plus de la Jo.

Jo știa deja ticurile acestuia. Când intra în scară, întâi se oprea în fața ușii și se îndrepta, ca și cum ar i lepădat ceva din spate. Apoi zvâcnea o dată umerii înainte și se oprea din nou, lăsând abia atunci punga jos din mâini, pentru că venea în fiecare zi cu o pungă cu pâine și diverse în ea. Apoi scotea telefonul din buzunarul interior din buzunarul din stânga sus al uniformei, exact ca atunci când îl întrebase dacă e șapte jumate. Îi privea ecranul preț de o secundă, îl băga la loc, apoi deschidea diplomatul din aceeași mână cu sacoșa, din cadrul căruia deschidea un fermoar și scotea cheile. Tacticos, închidea fermoarul, apoi diplomatul, apoi relua punga cu geanta în mâna stângă și cu dreapta deschidea ușa de la scară. Nu mersese încă mai departe, dar își propusese să afle într-o zi dacă repeta toate gesturile acestea după ce intra în scară și apoi le lua de la capăt în fața ușii apartamentului sau dacă, așa cum i se părea ei logic, ținea cheile în mână până intra de-a binelea în casă.

Oare amor cum făcea? Se lăsa dus de vreun val vreodată sau număra, tic-tac, până…? Deloc curioasă, Jo râdea singură și se oprea cu scenariile ei despre Ofițer aici de fiecare dată.

Marinela de la etajul trei, o femeie medie oricum ai întoarce-o – vârstă, înfățișare, deșteptăciune – nu o interesa deloc. Era doar una dintre atâtea care voiau a părea doamne și nu reușeau toată viața lor să fie decât niște cucoane obișnuite.

În spatele zâmbetului echidistant al Puștoaicei de la doi intuise drame asemănătoare celor ale ei și încercase de câteva ori să o abordeze dincolo de salutul de binețe. Fata era, însă, cu încăpățânare ermetică, iar Jo o lăsă baltă, căci, sondându-se mai bine, își dădu seama că nu prietenia fetei o interesa, ci povestea ei – era, pur și simplu, curioasă și, dacă se putea alege și cu ceva, era cu atât mai bine.

Moșul de la trei, bătrânul viguros care juca din când în când table cu Administratorul, o lăsa la fel de rece. Arăta, teoretic, ca un bunic, dar ea nu știa noțiunea de bunic decât din cărți și filme. Iar Moșul nu părea să aibă nepoți reali, așa că o eventuală legătură între ei nu ar fi avut din start un punct de pornire. În concluzie, rămaseră amândoi la câte un bună ziua sporadic – dacă și-l spuneau și pe acela, deoarece dezinteresul reciproc era mare.

Cel mai tare o dezgusta Valer sau Valeriu, nu știa exact numele lui – halterofilul de la patru. Atunci când nu o înspăimânta și dacă nu-i era adresată direct ei grămada de mușchi ordonați geometric în spațiul unui corp uman, Jo considera că existența oricărui posesor al acestora e atât de inutilă, încât nu merită nici măcar o remarcă cinică oarecare. Mușchii afișați ostentativ erau pentru ea un lucru de trecut pe prima pagină a unei agende cu lucruri în plus pe pământ.

Sincer – căci își pusese de mai multe ori această întrebare – singurul care o interesa era fantele cu un picior în groapă din garsoniera de pe palier cu ea. Nu din acest punct de vedere îi stârnise interesul, desigur, căci Jo se considera deja asexuată, ci psihic. Simțise la bătrânul acela o tinerețe tumultuoasă, din care rezultase o nepăsare față de viață egală cu a ei. Cheia acesteia ar fi vrut-o de la vecinul său de etaj. Însă vecinul, Dom Virgil, cum îi ziceau toți, atât de darnic cu toată feminitatea în complimente, părea în mod dubios să nu-i acorde tocmai lui Jo premisa unui surâs.

Singurul interes direct al lui Jo, de altfel, era acela de a afla ce leacuri de dormit găsiseră vecinii ei, deoarece toată lumea de plângea de nesomn, însă noaptea erau toate luminile stinse și nu se auzea musca.

Ori, într-adevăr, găsiseră un leac cu toții în afară de ea, ori insomniile erau un subiect oarecare, de complezență, ca vremea sau ca politica, subiect ce era atacat când se epuizau altele, ca să aibă lumea motiv să trăncănească mai departe.

Oricum ar fi, urma acum să verifice una dintre povești. Doamna Tache afirmase de atâtea ori că, de când îl are pe Lăbuș, doarme mai bine, iar de câteva zile plecase definitiv, după cum se auzea, în afara țării, la vreuna, pesemne, dintre rudele de care vorbea uneori. Jo, iubitoare deschisă de animale, spre deosebire de oameni, le spusese așadar tuturor că ia ea câinele femeii, să aibă grijă de el, ca să nu ajungă la vreun adăpost.

(fragment dintr-un viitor roman; foto repr. jucariidevis.ro)