Puiul de pisică fugi zglobiu, cu coada-n sus, din cameră, unde, după îndelungi și grele tratative, căpătase un drept ciudat, dar inalienabil, de a locui pe timp urât.

Fetița, căci ea iscase și purtase toată bătălia pentru drepturile pisicului, își puse pantofiorii de oraș lăcuiți, care stăteau cuminți dincolo de prag, și ieși din odaie, cu gând să aducă fugarul înapoi.

Sala prin care trebuia să treacă pentru a ieși în curte era lungă și rece. Aruncă cu jind o ultimă privire spre odaia caldă și patul cu păpușica ce aștepta și ea să ia cina și să fie culcată și-și trase hăinuța groasă pe ea. Se hotărâse. Pisicul trebuia adus înapoi, să nu-și petreacă noaptea plină de pericole afară.

A străbătut toată sala aceea, care ziua i se părea mult mai mică și mai prietenoasă, dar pisoiul găsise o fantă de ușă întredeschisă și fugi pe ea.

Intră în holul următor, un hol pătrat și mai mic de data aceasta, cel în care dădeau când veneau de afară. Holul, care, când era vară și cald, avea un preș frumos, în dungi late, pe care sărea într-un picior ca pe-un șotron neterminat, era acum dezvelit.

Păși tiptil pe linoleumul lui verzui până la ușa de la intrarea în casă, unde aproape îl prinse pe micul fugar cu gheruțe. Ca să-l apuce mai bine, se agăță de clanța de la ușa mare, care se întredeschisese și ea. Pisicul, văzând oportunitatea, a fugit în curte.

Fetița privi înapoi, în dilema micii ei vieți.

Prin altă ușă închisă, din stânga, unde era bucătăria, auzea înfundate glasurile bunicilor ei pregătind ceva gustos tare, desigur, de mâncare. În spate – sala lungă și apoi camera cu căldură, cu păpușă și televizor.

Afară ploaia se oprise de ceva vreme și pământul, unde era bătătorit pe timp uscat, părea bun de călcat.

Singura problemă era seara, care părea că se lasă. Și, poate, bunicul, care avea s-o certe de formă, se prinsese ea deja, ca să-și arate autoritatea. Dar bunica avea să-i facă un ceai la întoarcere, dacă avea să-și dea seama că a lipsit, și s-o mângâie și totul se va termina cu bine.

Zări albul pisicului printre pomi și o luă după el.

Nici nu și-a dat seama când a ieșit în drum. Trecuse de prima casă și o luase pe ulița ce cobora în vale. Apoi de a doua și se opri în mijlocul drumului, speriată. Aventura ei se îngroșa, nu mai fusese singură atâta de departe pân-atunci.

Când se gândi, de frică, să o ia înapoi, mai văzu odată, pe lângă un gard străin, un pisic cu alb.

Un pas îi mergea înapoi, de teama aventurii în care ajunsese, altul înainte, de grija pisicului răzvrătit – ce avea el să facă singur, prin sat, pe vremea aceea? Mai venea și noaptea.

Și dacă nu era pisicul ei…?

O ultimă aplecare după el, cu gândul că asta era tot, dar pisicul se cățără pe gard și, prin spate, în jurul piciorușelor ei cam înghețate acum, simți ceva blănos și mișcător, gudurându-se de ea.

Se-ntoarse, jumătate cu speranță, jumătate cu teamă. La poalele ei, un cățel pitic, maro și prietenos, lung și rotund ca un tub cu lăbuțe, mai că sărea de bucurie.

Intră după el în curte fără să-și dea seama.

– Ioane, măi bărbate, ia vezi tu, ce-i panarama aia afară. Ce-o mai fi făcut câinele ista nelegat, auzi o voce de undeva, de după un geam luminat.

Nu mai era cale de-ntors nimic.

Moș Ion venea spre ea, îi vedea silueta înaltă și deșirată conturându-se în semiîntuneric. Ajuns în dreptul ei, lăsă toporul cu care, pesemne, tăiase niscaiva surcele, ce altceva să facă cu el, pe o buturugă și se-aplecă spre ea:

– Da’ al cui ești tu, copchile?

Căpcăunii din casa ciudată vorbeau! Și erau doi! Fetița se făcu mică de spaimă, mai mică decât cățelușul de lângă ea, care nu mai înceta cu bucuria lui neînțeleasă.

Își amintea ca prin vis că lumea ocolea casa aia și vorbeau mereu în șoaptă de necuratul, că-și vârâse coada între oamenii de-acolo, câți și ce-or fi fost. Ea n-auzea, că șușotelile lor n-aveau cale liberă spre urechile ei, dar nu putea fi de bine, căci nu vorbeau cu glas tare, la masă, în poartă sau la vreun pahar.

Se uită înfricoșată la moș Ion, care-o luă cu cățel cu tot, pe care și-l lipise la piept de acesta numai nu torcea de bucurie, pe sus, pân-la niște trepte de lut.

Nici alee de ciment nu era de la poartă pân-la casă, observă ea cu stupoare.

O-mpinse ușor și fetița urcă, neavând încotro, cele câteva trepte.

– Despină, ia, vezi tu, copchilu’ ista, îi ud șî lihnit tot!

Femeia, bătrână și ea și greoaie, cu o coadă albă mare liberă și împletită până-n brâu – hopa, nici batic n-avea pe cap, cum au femeile în sat și îl dau jos doar când se duc la culcare, chiar nu era de bine – se ridică de pe o laviță, venind în ușă să preia fetița.

– Dă potaia afară, că lasă urme!

– Lasă-l, Despino, că uite, s-o lipit de copchil, cari-i spăriet rău! Om șterge după aia.

– Măi omule, cum iești tu.

– D-apăi mă duc să-mi termin treaba. Acuș intru șî eu.

– Îi fată, mă Ioane, mai zise femeia și Ion, dând din umeri, ieși.

Înăuntru, fetița duse ochii roată, cu sentimentul că înapoi nu mai are cum să dea și că ce-o fi, o fi.

Era în casa căpcăunilor, gata, și or fi nemulțumiți că e prea mică sau că-i fată, or fi vrut om mare. Era cam mirată că lăsaseră și câinele, oamenii din sat nu lăsau animalele înăuntru. Bine, pisoiul ei era altceva, ea venea de la oraș și avea voie. Dar de ce n-or fi mâncat pân-atunci câinele…? Misterele o depășeau.

Era o odăiță mică cea în care stătea acum, mai mică decât bucătăria bunicilor ei. Pereții, rotunjiți la colțuri, erau dați cu var curat și îngreunați de tablouri și de poze vechi, lipite una lângă alta. Un gemuleț mic din peretele opus ușii era acoperit cu o carpetă plină de ace de cusut. Jumătate din cameră era toată un pat de lemn acoperit cu multe pături și avea o plapumă împăturită pe-o latură, munte pe care fetița, descălțându-se, se cocoță imediat, ca-ntr-un refugiu, cu ochii pe ușă. Avea în planul făcut rapid să se lase  greu mâncată, văzuse ea că baba se mișca alene, poate apuca să fugă până se-ntorcea moșul. Un pic doar, să se dezmorțească.

Un sfert de cameră era și el ocupat de o sobă cu ochiuri, în care mocnea focul. Pe ochiul mare era un ceaun, imens și el, cu ditamai lingura de lemn deasupra.

Se ridică în picioare, să arunce un ochi în ceaun – era pusă apă curată la fiert, vai de ea, îi mai dădu prin cap răzleț, deși începea să se cam topească de căldura din cămăruță și de veselia molipsitoare a micului câine.

Femeia-i puse un pled pe picioare și-i dete niște turte calde scoase din cuptorul lateral al sobei, cu dulceață de nuci, în voia cărora se lăsă total în cele din urmă și mâncă pe săturate. Fie ce-o fi, rău nu era deloc.

– Apăi tu tre’ să fii a lu’ Vasile de la deal, te-am mai văzut la joacă pe drum.

– A lui, da, îngână fetița, mestecând cu poftă multă.

Intră și moș Ion, scuturându-se, mai schimbară câteva vorbe cu fetița care acum sărea în pat, cu grijă să nu se lovească de tavanul prea jos. Apoi puseră o bundiță pe ea, moș Ion aranjă o păturică în roaba de lângă poartă și-a dus-o pân-la poarta ei, cu câinele fericit de plimbarea inedită și făcând ture de mama focului în jurul roabei.

Nu mai ținea minte ce-a pățit acasă, dacă a regăsit pisicul, cum s-a terminat seara aceea.
Dar de-atunci, în toate vacanțele ei, fetița care creștea avea grijă să treacă în vizită și pe la tanti Despina și moș Ion, cărora le aflase, domnișoară în devenire, povestea. Erau amândoi văduvi și singuri și femeia se mutase în gospodăria lui, să „se țină unul pe altul” și să-și ducă bătrânețile mai ușor.

Fetița, mare de tot acum, n-a înțeles niciodată de ce avea conotații negative expresia aceea a satului, că „se țin unul pe altul”. Ea, când îi cunoscuse, vedea că mergeau singuri, erau în putere încă. Și nici apoi, bătrâni, până s-au dus de tot, nu-i vedea sprijinindu-se unul pe altul, că fiecare avea toiagul lui.

Nici n-a înțeles de ce copiii lor îi vizitau mult mai rar de când se „țineau unul pe altul” și nu prea aduceau și nepoții cu ei, doar nu erau alți oameni decât atunci când îi născuseră. Nici de ce bunica ei – și nu numai – în ciuda bodogănelilor lumii, mai dădea și ea pe-acolo din când în când și mai schimbau o vorbă, un kil de făină, dar toate astea erau făcute cu aer de mare taină, ca și cum nu s-ar prea fi cuvenit.

N-a uitat, însă, niciodată seara în care credea c-o să fie mâncată de bau-bau și-a sfârșit prin a mânca cele mai bune turte cu dulceață de nuci. Găsea mereu adăpost la pieptul generos, cu inimă mare, al lui tanti Despina și în glasul molcom și cald al lui nea Ion și, de câte ori dădea pe la ei, avea grijă să le dea câte-o ciocolată mică sau o punguță de cafea bună de la oraș.

O singură dată o prinsese pe tanti Despina plângând. Venea de la cimitir, era sărbătoare. Nedumerită, în pragul propriei maturități și al întrebărilor personale, fetița de altădată îndrăznise s-o întrebe:

– De ce plângi, tanti?

– Apoi, iaca, de dorul răposatului.

– Tanti, dar… cum, l-ai iubit pe soțul dumitale?

– Fata mamii, da’ tu de ce crezi că mi-am legat bătrânețile cu moș-tu Ion, om tare bun? Uite-așa, c-o luam razna sânguri, dar ne mai luăm cu vorba, cu lucrul, ca să nu plânjem în fiecare zi după ce ne-o furat viața la amândoi…

Proză scurtă apărută în revista Astralis nr. 2(10)/2021