Filmul e din 2019. Faptele reale din film s-au petrecut în 2012 – șase indivizi, printre care un minor, au batjocorit în toate modurile posibile și apoi eviscerat o fată de 23 de ani, studentă la fizioterapie, într-un autobuz, de față cu prietenul acesteia, al cărui rol a rămas incert. Fata nu a mai putut fi salvată, indivizii au fost prinși în patru zile. Unul s-a sinucis în închisoare, minorul a scăpat, ceilalți patru au fost spânzurați.

Am spus foarte pe scurt subiectul, fiind caz real, dar nu voi comenta nimic asupra lui și chiar vă rog același lucru pe toți.

Nici nu m-aș fi uitat la o asemenea atrocitate, mai ales știind că e adevărată. Am făcut asta și scriu asta numai pentru faptul că s-a întâmplat în India, în ciuda faptului că nu e apanajul ei.

Dar India, eterna și fascinanta Indie, India lui Eliade și a lui Buddha, a Nirvanei și a tuturor Sutrelor, India plină de guru, India Lanțului Amintirilor și a Narghitei – ordinea este absolut întâmplătoare – este o țară de un primitivism încă înfiorător. Nimic din film nu m-a făcut să cred că există vreo divinitate protectoare pe acolo.

Am precizat anii crimei și producerii filmului cu un scop anume. Ca să pot spune că în zilele noastre în India probabil că milioane de oameni trăiesc încă în căsuțe de chirpici de mărimea unei garsoniere confort trei de la noi. Multe dintre ele nu au nici uși sau geamuri – poate că marii producători de filme de pe vremea lui Iisus de acolo și-au luat modelele colibelor antice, cel puțin asta a fost senzația mea momentană. În India miniștrii umblă în mașini cu perdeluțe cu volan la geamuri. În India infractorii sunt ținuți de polițiști de mână, strâns, să nu fugă, până sunt duși în arest, în loc de cătușe. Nu le-am văzut în tot filmul, iar atingerea respectivă mi se pare înfiorătoare și degradantă uman.

Nu mai comentez legile lor, mai permisive decât ale noastre în cazuri de crime majore, care par să se fi schimbat după acest caz mediatizat internațional. Nu mai comentez nici corupția lor, care e copy-paste a celei din orice țară super-civilizată.

O să comentez, în schimb, primitivismul uman. Mai horror decât toți maeștrii cinematografiei în domeniu și decât toți autorii lumii creatori de cărți de profil mi s-a părut faptul că indivizii infractori nu regretau, niciunul, faptele comise; nici măcar nu le-au înțeles – ei făcuseră, conform organelor ce le-au ținut loc de minte și inimă, ceva firesc. Și, mai mult decât atât, singurul lor regret unanim a fost ca mamele lor să nu afle… Mamele, familia. Adică putea să afle o țară și o lume întreagă, nu le păsa, dar nu mama. Am repetat așa, pueril, poate înțeleg eu însămi mai bine. Nu am cum. Aici nu mai e vorba de psihopatie și/sau alte modernisme freudiene dovedite, iată, inutile. Aici mie mi se pare că e vorba despre un primitivism acut și sinistru al animalului care reacționează impulsiv și imprevizibil, singur sau în haită, la mediul prin care e lăsat să circule liber.

Cam acesta este încă, probabil, nivelul unei țări considerate atât de spirituale, țară contemporană cu noi. O țară în care, ca și în alte părți, oameni izolați vor să construiască, dar nu au cu cine și cu ce. Și, în urma acestui film, mă întreb și dacă au pentru cine.

Subcomisarul șef, care este o femeie mai femeie decât multe personalități din lumea considerată civilizată, revine acasă după epuizanta – fizic, psihic și social – anchetă, la fiica ei, pe care voia să o convingă inițial să nu plece la studii în străinătate. Revine, așadar, ferm hotărâtă, în urma celor trăite de ea personal, să o determine, cu toată susținerea ei, să plece cât mai repede… Un film plin de idei triste, una mai tristă decât alta, până își pierd toate orice grad de comparație.

_________

foto repr. cinemagia