Era odată o fată frumoasă, cea mai frumoasă fată din lume, cu fața mai albă decât spuma laptelui crud, cu ochii precum seninul cerului de vară, cu părul curgând ca un râu limpede în adierea vântului de seară.

Stătea cu părinții ei săraci la o margine de pădure. Pe cât de frumoasă era, pe atât era de bună. De bună ce era, se făcea luminiș unde călca ea. Animalele pădurii îi adormeau la picioare și păsările cerului îi ciuguleau din palme, pentru că puțina hrană pe care o avea o împărțea cu toate vietățile din jur. Sătenii o alintau cu multă duioșie Mama Pădurii.

I se dusese vestea în cele patru zări și, pentru că avea și darul unei voci divine, multă lume venea și o asculta cântând și lăsa daruri părinților, astfel că ei aveau mereu strictul necesar. Munceau cu drag orice și dăruiau și ei din ce aveau celor și mai nevoiași decât ei.

Așa, pe aripi de vânt abia șoptit, află și Prințul locului de frumoasa fată și voi neapărat să o vadă. Trebui să fugă de la palat într-o noapte, fiindcă părinții lui, Regele și Regina, nu l-ar fi lăsat în ruptul capului.

Își luă calul bătrân și răpciugos ca în povești și porni la drum lung. Merse până spre zori și căzu răpus de oboseală în mijlocul unui codru des de nu vedea urma pe unde a venit dacă se uita în spate.

Când se ivi soarele, se trezi și el. Ca-n vis, zări în jur lumină multă, iarba dată la o parte, floricele mici și viu colorate ieșind de te-miri-unde, păsărele ciripind și, peste toate, un cântec duios moleșindu-i corpul și mințile.

Și atunci o zări apropiindu-se. I se păru o plăsmuire plutind între cer și pământ cu toată frumusețea lumii în privire. Simți atunci fără întoarcere că este tot ce își dorise dintotdeauna și nu-i putuse spune pe nume, pentru că nici nu știuse că există.

Iubirea Absolută îi învălui într-un glob de cristal strălucitor. Fără cuvinte, Prințul își lăsă capul pe pieptul ei subțire, fata se opri din cântat, cuprinzându-l cu încredere firească și stătură așa, tăcuți, uitați de timp, spunându-și în gând tot ce ar fi vrut să audă unul de la altul.

Între timp, Regele și Regina își dăduseră seama repede că Prințul lipsește și puseseră preț pe capul lui. Orice informație avea să fie plătită pe măsura importanței acesteia. Cum erau și cu puțin timp înainte de marea petrecere de împlinire a vârstei la care Prințul trebuia să preia coroana, graba era vădită.

Și mai era regatul vecin, cu Regina Rea și singură, care avea și ea o fată mare. La ultimul armistițiu, cu mulți ani în urmă, pentru liniștea și pacea locuitorilor, toți cei ce l-au pecetluit, Regele, Regina și Regina Rea, își promiseseră nunta copiilor lor, care erau în fașă atunci. Unire care convenea tuturor și avea să le ofere, ca regate unite, o putere de netăgăduit și de durată.

Așa că graba de a-l găsi pe Prinț devenise foarte mare.

Vești și zvonuri începură să răsară ca ciupercile după ploaie, trebuiră chiar să facă o Adunare de Sfătuitori care să le cearnă. Dar toate începuseră să ducă spre marginea aceea de pădure și de împărăție unde se pare că trăia o fată săracă și neasemuită care ar fi cucerit inima Prințului.

Regele și Regina porniră într-acolo. Ei nu erau oameni răi, dar nu puteau să accepte o asemenea alegere, deoarece datoria lor față de strămoși și de oamenii care le lucrau pământurile și le întrețineau palatele și averile era mai presus de orice. Așa că, pădurea aceea fiind în așa margine de lumi și totul la așa limită de petrecerea promisă pentru unirea regatelor, își luară cu ei și oaste și niscaiva bogății, tot ce putuseră, neștiind ce îi așteaptă.

Au ajuns în cele din urmă. Pe drum, cum bănuiseră, s-au întâlnit și cu o oaste trimisă de Regina Rea.

Acuma, oamenii din oastea Reginei Rele nu erau chiar răi nici ei, erau oameni obișnuiți și muncitori, doar că nimeni nu voia să-și piardă slujba sau bruma de agoniseală sub niciun motiv. Așa că toți erau gata să asculte de orice poruncă li se dădea.

Când au ajuns și s-au găsit toți acolo, la marginea pădurii, s-au așezat la popas cu Sfătuitorii, că nu știau niciunii ce și cum vor ceilalți sau ce îi așteaptă.

Regina Rea nu era cu oastea ei, dar le lăsase vorbă să se întoarcă cu Prințul, de oriunde l-ar aduce, sau să nu se mai întoarcă în viață.

Negociind oștile unite strategii comune, i-au zărit pe cei doi în globul lor de cristal, acela al Iubirii Absolute. Au rămas uimiți cu toții de frumusețea priveliștii, dar capetele le erau mai presus și i-au cerut Prințului să se întoarcă la îndatoririle lui. Cu binele, iară dacă nu – cu răul.

Prințul nu a vrut nicicum, pentru că nu se simțise niciodată întreg cum se simțea în globul Iubirii Absolute și le-a mărturisit că își aflase menirea pe pământ. Le-a mai spus, ca o taină pe care nu au înțeles-o mulți, că, decât sa se bată între ei, ar fi mai omenesc să își caute fiecare propriul glob, căci e unul pentru fiecare pe undeva.

Dar nu avea ce mai opri din mersul lucrurilor stabilite. Bătălia începuse și au tras în glob toate oștile cu toate săgețile, tunurile și armele ce le aveau. Degeaba. Globul era de nepătruns.

Atunci Reginei, mama Prințului, i-a scăpat o lacrimă. A căzut pe pământ și pe locul ei a răsărit prima floricică mică și albastră de Nu-Mă-Uita. Globul s-a fisurat. Câteva săgeți rătăcite l-au atins pe prinț. Unde nimereau săgețile, se făcea strop de sânge care cădea pe pământ și se ridica în loc un Trandafir mare și roșu, mândru și plin de spini.

Fata, Mama Pădurii, a început să plângă în hohote de iubire și disperare. Unde plângea ea, se făceau râuri învolburate care curgeau spre oșteni și-i inundau și le luau viețile. Marginea pădurii s-a umplut de Maci. Atunci fata hotărî să-și oprească lacrimile, să nu mai spulbere vieți nevinovate și îl duse pe Prinț peste marginile globului spart, de unde ostașii rămași l-au preluat cu repezeală.

Regina Rea, aflând între timp întâmplările, venise și ea în fugă. A văzut prăpădul făcut de bătălia care era peste puterile ei de pricepere și s-a înfuriat cumplit.

A blestemat-o pe fată să nu-și găsească liniștea niciodată și să stea în calea tuturor prinților frumoși din povești, împiedicându-i în drumul lor și fiind învinsă de fiecare dată.

Iar prințul fu blestemat să aibă parte în fiecare poveste de tot felul de încercări și lupte de care să trebuiască să treacă până să ajungă la aleasa lui, iar aceasta să fie alta în fiecare poveste.

Câmpul pustiit de răni fu curățat de ploaie și uscat de soare, crescuseră la loc toate cele ce erau înainte, doar durerea Reginei Mamă se mai auzea prin șuierul vântului în unele seri, rugându-se la stele să mai îndulcească blestemele.

Și astfel cea mai frumoasă fată din lume, ajunsă acum Muma Pădurii, rămase să bântuie toate poveștile lumii, despletită, murdară și nefericită și luptându-se cu toți prinții până când cineva se va încumeta într-o zi să scrie o carte curată cu povestea ei adevărată, care să ajungă cunoscută peste mări și țări.

Iar Prințul rămase să-și regăsească aleasa inimii din glob, aceea unică și desăvârșită, atunci când în lumea celor ce citesc aceste povești nu vor mai exista prinți, regi sau împărați, ci doar oameni și Iubire Absolută.

Foto arhivă personală.

Poveste apărută în antologia Marea carte a personajelor secundare, volumul 1, editura Heyday, 2021.

Poveștile sunt cuprinse în trei mini-volume, se găsesc aici, https://heydaybooks.ro/ și, la set, sunt un cadou foarte, foarte simpatic.