În clipa în care păși peste pragul ușii de la scara blocului, se întunecă afară. Din senin.

Nu-i nimic, își zise nepăsătoare, sunt trei pași, nu are ce să se întâmple. Și merse drept înainte.

Drumul, însă, parcă făcându-i în ciudă, rămânea neschimbat, ca și cum n-ar fi înaintat deloc. Sau, mai precis, părea să se lungească exact cu măsura pasului pe care îl făcea ea în plus înspre magazin.

Ce drăcie, gândi iar și grăbi pasul. Ploaia plutea amenințătoare deasupra capului.

Dar nu, nu se înșela. Magazinul mergea odată cu ea sau ea, ținută de o forță nevăzută, mergea stând pe loc.

Parc-ar fi nesuferita de bandă rulantă de la club, la care m-am dus și eu de câteva ori, de gura muierilor de la financiar, pline de farduri și de fițe, în viziunea cărora, dacă n-aveam fustă strâmtă și scurtă, sacou și abonament la fitness, n-aveam statut social. Numai pe banda aia mergeam stând pe loc, continuă să vorbească singură, înciudată.

Mai încercă doi, trei pași, dar distanța dintre magazin și ea rămânea aceeași. Nu-și amintea să mai fi trăit o asemenea senzație și, deși nu-i stătea deloc în fire, se răzgândi.

Mă întorc acasă, decise ea, dă-le încolo de prăjituri și de apă, aș avea timp să-mi fac chiar eu, dac-aș vrea neapărat.

Zis și făcut. Iris se întoarse, s-o ia înapoi, spre casă. Numai că, în loc de drumul știut de atâția ani înspre bloc, străbătut, la o adică, și cu ochii închiși, văzu o alee de pământ nebătătorit și, la capătul ei, un teren viran.

Se frecă la ochi.

Visez! gândi iar, ce naiba e asta…? Unde mi-e blocul…?!?

Începuse să adie vântul și, instinctiv, își ținu poalele rochiei cu mâna. Uite, de asta nu-mi plăceau mie rochițele, pufni, ca de o redescoperire epocală.

Privi, neavând încotro, cu luare aminte la câmpul din fața ei și, treptat, coroborând imaginea cu mintea care părea să-i funcționeze încă la parametri normali, își dădu seama că aducea la aspect cu spațiul văzut de ea într-un album de muzeu, cu istoria orașului său.

Pff, asta trebuie să fi fost înainte să se construiască blocul… sau cine știe când. Dar… ce caut eu aici?

 Nu găsea explicație logică. Era una: să fi înnebunit subit, însă lipsea logica din ea și o excluse chiar și ca ipoteză de lucru. Se știa foarte sănătoasă mintal și asta era o premisă apriorică. Sigur trebuia să existe o altă explicație, rațională, însă ascunsă momentan vederii obiective, așa că nu putea decât să aștepte la nivel simbolic, mergând înainte efectiv.

Se întoarse iar. Magazinul era la locul lui, la distanța deja cunoscută, parcă ușor deformat de praful care se stârnise de la vânt. Se hotărî, enervându-se, s-o ia din nou spre el.

Nu mai ajunse. În schimb, tot mergând pe loc, zări la un moment dat alături, într-o pauză de vânt și praf, un altfel de magazin, ivit din pământ – sau poate nu-l văzuse ea, din cauza vremii și a noii ei stări? – în care intră, aproape fericită de finalitate.

Scuturându-se ca de ploaia încă necăzută, trecu de prag și se îndreptă spre vânzătoare.

Abia atunci văzu decorul din jurul ei, total ieșit din comun.

Erau niște tejghele vechi, de lemn lustruit și nelăcuit, cu rafturi în spatele lor, pe care se aflau expuse tot felul de borcane și borcănașe. Erau trei astfel de tejghele, în formă de U, care se uneau la capete, iar în mijlocul lor, în forma de literă rămasă goală, ca un mic ring de dans, erau patru mese, vechi și ele, împodobite cu ștergare, care aveau câte patru scaune, tot de lemn vechi, în jurul fiecăreia. Pe margine, se zăreau alte scaune suplimentare, înșirate la poalele tejghelelor.

Magazinașul acesta îi apărea, în noua lumină, mai mult un fel de han de odinioară.

Între timp, vânzătoarea dispăruse printr-o nișă ca un fel de ușă batantă, mascată de unul dintre rafturi, care se dădea la o parte cât să intre și să iasă un om, și care acum rămăsese întredeschisă.

Se apropie, plină de curiozitate, și mai mult. De după tejghea, auzi un glas de copil, pe care, însă, nu îl vedea. Era, cu siguranță, mai mic decât întreaga construcție de lemn, dar el, copilul, atunci, cum o văzuse pe ea?

– Mama, mama, vino repede, a intrat doamna!

Mirată în continuare, localiză glasul ca fiind al unei fetițe și se ridică pe vârfuri, să vadă dincolo de lemn.

Niște zulufi negricioși, încadrând două mărgeluțe negre cu rol de ochișori pe o față albă ca hârtia nescrisă, o priviră fix și ușor speriați.

– Vine mama acuma, așteptați puțin doar, grăiră iar zulufii cu mărgele și Iris consideră că mai bine se așază pe un scaun, până una, alta.

Din spate ieși o femeie înaltă, cu forme pline și generoase, dar în același timp solidă și drept făcută, cu părul la fel de negru strâns bine la spate, care se răsti la fetiță imediat ce o văzu:

– Lala, dă-i drumu’ la joacă, nu mai am treabă cu tine aici.

Zulufii fugiră repede prin nișa care se închise în urma ei și Iris rămase cu femeia înaltă, care veni lângă ea, la masă, cu o carafă cu apă proaspătă în mână și un pahar pe o tavă micuță.

– Doamna mea, veniți de la drum lung, se vede, poate vă e sete. V-am observat stând nedumerită în drum ceva timp.

Îi umplu paharul, pe care Iris îl duse la gură și-l bău pe nerăsuflate.

–  Ce apă bună…! exclamă fără să vrea.

–  E din puțul din spatele casei, acum am scos-o.

–  Mulțumesc…! Aș fi vrut…

De fapt, după apă ieșise din casă și, dacă n-ar fi fost în așa o situație, ar fi râs singură de aranjamentul întâmplării. Doamna aceea era atât de amabilă, încât nu-i venea să o ia la întrebări, cine e, unde e, ce caută acolo… Ba chiar îi trecu prin cap să nu fie ea însăși luată de nebună sau la alte întrebări din partea lor, care acum i se păreau justificate, așa că mai bine tăcea. Cu siguranță că va găsi un răspuns plauzibil cât de curând.

–  Vă servesc și cu ceva de-ale gurii, doamna mea? întrebă iar femeia înaltă și prietenoasă.

– Nnuu, vă mulțumesc frumos, dar nuu… nu cred că mi-e foame.

Se ridică a plecare.

– Dar de unde veniți? continuă frumoasa femeie trecută de vârsta a doua.

– Eu…

Și Iris calculă rapid în minte șansele de a afla ceva, spunându-i că vine din dreptul blocului care se afla în fața hanului ei. Aruncă, însă, o privire în treacăt prin ușa masivă de la intrare, rămasă larg deschisă, și văzu același câmp, apoi îi zise femeii, foarte precaută:

– Din partea aia, de acolo…, gesticulă ea vag cu mâna, spre câmpul respectiv.

– Aha, da, veniți dinspre marele târg, am înțeles. Probabil ați fugit, au ajuns și la noi veștile că a fost atacat și aproape cotropit, dar au venit haiducii noștri și i-au pus pe fugă pe tâlhari.

Copleșită, Iris nu mai scoase un cuvânt și căzu deodată într-o tristețe grea, legată strâns de o neputință masivă de a mai înțelege ceea ce i se păruse o festă a minții ei, cauzată, cum crezuse inițial, de caniculă.

Se lăsă cu ambele brațe pe masă și tare ar fi dorit să-și pună și capul între ele și să stea așa, neîntrebată de nimeni nimic. Femeia cealaltă puse tristețea și îngândurarea ei pe seama celor întâmplate în vecinătăți și, înduioșată, își trase scaunul mai bine lângă ea.

– Pot să mai capăt un pahar cu apă? aproape că se rugă Iris de femeie, neștiind ce să mai zică fără să mintă.

Și de-ar fi fost să mintă, n-ar fi știut cum anume să o facă pentru a rezulta o minciună plauzibilă, își dădu Iris seama, fără echivoc.

– Da, uite, ține aici, și îi puse carafa în față. Îți aduc acum și de-ale gurii.

Și dispăru din nou prin nișă, strigând în văzduh:

– Lala, stai tu cu doamna puțin, până vin eu, poate mai are nevoie de ceva, ține-i de urât.

Nu se știe de unde, zulufii apărură din nou după câteva secunde bune. Lala începu, extrem de prietenoasă, mai ales după ce văzu că fusese primită bine de femeie, să-i turuie despre ce făcuse ea toată ziua.

Îi povesti cum prinsese gândăcei pentru puiuții ei de găină și cât de încântați fuseseră aceștia când s-a dus apoi să le dea acestora festinul.

–  Am cinci pui ai mei, Albișor, Roșcov, Negrișor, Tărcuț și Pătat, pe care mama Maria mi-a promis că n-o să-i taie și să-i facă mâncare. Dacă vrei, te duc la ei, să-i vezi, nu s-au culcat încă.

Iris dădu din cap între da și nu, ca să nu-i taie fetiței entuziasmul, deși nu era curioasă deloc de niște pui de găină, și făcu un semn cu mâna, care putea fi interpretat lesne ca puțin mai târziu.

 Apoi, sporovăi Lala iar, a cărat multă apă, a dat cu mătura prin ograda interioară și a frământat aluat – acțiune la care părea teribil de mândră că a avut acces.

– Până acum, nu mă lăsa și pe mine mama Maria, dar am mai crescut și pot și eu! îi mai zise ea, nemaiîncăpându-și în micuța piele de fericire.

Dar marea ei ispravă, de care era cea mai încântată, fusese că salvase o albinuță de la înec. Plouase tare cu o zi înainte și aveau ei niște bălți adânci, care se făceau mereu pe drum. Iar peste câmpul unde stăteau, la lizieră, erau câteva roiuri de albine sălbatice, pe care se pare că cineva le prinsese și le făcuse stupi. Așa umbla vorba. Lala și Maria nu fuseseră niciodată așa departe, să vadă cu ochii lor, dar era, într-adevăr, un negustor din satul vecin care apăruse de curând și trecea cu căruța și pe la han, vânzându-le miere.

– Să-ți arăt bălțile, sări iar în sus Lala, de bucurie că e așa de ascultată. S-au zvântat, dar li se vede urma!

– Nu acum, e timp, bălțile astea ale tale nu pleacă nicăieri, probabil că vor dăinui peste veacuri…, răspunse Iris, cu ironie nereținută, în timp ce mărgeluțele negre se măriră cât ochii unei pisici pe întuneric.

Femeia înaltă – Maria, cum dedusese deja Iris că o cheamă – veni cu o altă tavă, mai mare, pe care așezase frumos un boț de mămăligă aburind, niște brânză tăiată felii și o alta, frământată, un bol de ficăței prăjiți în untură, șuncă afumată, ceapă și o pâine rotundă, caldă și ea, în caz că nu-i plăcea musafirei mămăliga.

Iris mâncă tot, cu mare poftă, insistând să ia și Lala ce-și dorește de pe tavă, și abia apoi, trăgându-și sufletul, se adună și-și aminti de situația ei.

– Doamna Maria, dar eu…

Maria o privea nespus de mulțumită că masa ei fusese primită cu atâta plăcere.

– Flămândă ai fost, mamă.

– Eu… Eu nu pot să vă plătesc cu nimic. Nu am nimic la mine, zise Iris, tremurând, fiindcă ieșise din acasă doar cu cardul în mână, care zăcea acum inutil în buzunarul unic și mai mult formal al rochiței.

Foto repr. brasovultau.ro