Mititelu ieși în gura cârciumii, dat afară, ca de obicei, de ora închiderii și de aprigul proprietar, care ținea la prestanța firmei lui.

De fapt, era un magazin – magazinul sătesc, singurul, rămas de pe vremuri, dar nea Vasile se orientase și, ca să scoată un ban în plus, seara, după opt, până pe la zece, unșpe cel târziu, când femeile și copiii nu mai veneau după de-ale gurii, scotea din spate câteva scaune și dădea oamenilor o berică, două, o tărie, ceva acolo de schimbare a stării spirituale.

În ușă, tot ca de obicei, Mititelu privi exasperat spre cele șapte cărări care i se deschideau în față, căzând în dilema zilnică: pe care s-o apuce. Dumnezeul bețivilor, însă, cel de care auzea mereu când era treaz că există, îl ghida mereu de ajungea în cele din urmă acasă la el, de aceea i se și ruga cu fervoare în momente lucide. Ba, ca să-și spele păcatele nocturne, dădea chiar și-o acatistă diurnă și duminicală din an în Paști.

Pe drum, îl lătrară iar câinii satului, dar erau prea mulți ca să se supere pe vreun vecin anume. Aveau, dom’le, oamenii ăștia un obicei tare tâmpit, să-și lase câinii-n uliță noaptea, să le dea drumu’ din lanț și javrele să scormonească garduri până-și făceau găuri în ele, ca să stea așa, în mijlocul satului, să se ia de trecători. O să vorbească el cu primarele într-o zi, că uita întruna, să-și țină tot omu’ potaia-n ograda lui.

Mai rău decât toate era vorba femeii lui, care tot timpu-i zicea:

– Ai nimerit casa, Mititelule, mânca-te-ar câinii, că nu te-au mâncat încă.

O să le vină el de hac la toți. Și la câini, și la muiere.

Reuși să găsească poarta lui, pe care numai de scandalul făcut când o găsea-ncuiată n-o mai fereca nimeni, și intră, mergând în ceață pe poteca îngustă de ciment sărit pe alocuri spre bucătărie. Bău, împreună cu cămașa de pe el, un bidon întreg de apă rece de fântână, apoi o luă spre direcția intuită a patului.

În drum spre pat, dădu peste doi din cei patru puradei pe care-i turnase de-a lungul timpului și le trase una după ceafă, din principiu. Îi auzi puțin smiorcăindu-se, că atâta știau și bălmăji spre ei:

– Tăceți, dreacu, din gură, că m-aude mă-ta și vă bat pe toți de sună apa-n voi.

Dar se pare că apa îngurgitată mai devreme suna greșit în el, că-l apucă un sughiț de zile mari, că grohăi și scroafa din coteț și se trezi, vorba vine, cu nevastă-sa față-n față.

O cam enerva gura ei, că sporovăia vrute și nevrute, de aceea, pentru liniștea lui de om care muncește ziua sau cu ziua sau când apucă, prefera s-o ocolească atunci când venea băut. Mai ales că avea o boală mare și veche pe ea – îl jignise ca nimeni pe pământul ăsta demult de tot și n-avea cum să uite, că de-aici i se trăgea și porecla.

Se luaseră și ei ca tinerii care se plac unul pe altul, cândva, că nu mai știa anul, și făcuseră nuntă frumușică. Numai că, de bucurie că s-a ales cu așa mândrețe de fată sub aripa lui, băuse cam mult la propria lor nuntă și nu fu în stare să-și îndeplinească datoria de proaspăt mire. Fata, pusă pe glume, că de-aia o și îndrăgise înainte, îi spuse a doua zi Mititelu și uite-așa se-alesese cu numele ăsta de-l știa tot satul acum, deși ăi mai tineri nu mai știau exact de unde vine.

Să nu mai zică despre cum îl apucau toate cele când își aducea aminte că avea și el un nume. Îl chema George. George, nu Gheorghe, Gigi sau Gigel, ca restu’, el fusese George până la pățania cu pricina. Iar după, chiar și copiii lui, când îi întreba la școală de numele părinților, se bâlbâiau inițial.

De fapt, de-aia și bea atâta, ca să uite cât de neînțeles e.

Nevasta, Anicuța, se dovedi femeie de treabă și la casa ei cu timpul, doar că avea gura prea mare și astfel rămase așa, o râcă între ei care, tot cu timpul, se transformă în sudalme și bătăi din partea lui Mititelu, care în realitate era o namilă de om bine făcut odinioară.

Pomenindu-se, așadar, nas în nas cu Anicuța, o auzi iar:

– Nu te-au mâncat nici în noaptea asta câinii, Mititelule? Ei, nu-i nimic, poate mâine.

– Fă, taci, fa, că te omor dacă mai deschizi pliscu’.

– Ce să tac, că n-avem de niciunele. Făina nu te-ai dus s-o scoți de la moară, bani de pâine n-avem, ăsta mare n-are cu ce se-ncălța și nu pot să-i dau galoșii tăi. Cumpăna scârție iar, din pod curge apa de ploaie în pat. Și tu-ți bei mințile.

– Fa, n-ai tăcut? Că n-am dispoziție acuma.

– Da când ai tu dispoziție, Mititelule?

– Anică, te omor, că mi-ai mâncat zilele și ț-ai mai făcut și ajutoare.

Și zdrang cu o tigaie ce-o găsi pe plită în capul femeii. Femeia n-apucă să se ferească și, cu uleiul curgându-i pe față, făcu gestul de a căuta ceva să se șteargă. Cel mic băgă și el capul pe ușă și primi și el o tigaie peste chip. Se treziră și veniră apoi cu toții în bucătărie, buimaci, la cumpăna dintre două zile.

Mititelu dădea acum în care nimerea, cu sete necunoscută și cu putere primordială, să-și răzbune toate ofurile pe viața dusă și se făcuse acolo, în bucătăria lor, mare mizerie și gălăgie.

La un moment dat, învârtindu-se unghi rotund întreg cu tigaia și nemainimerind pe nimeni, o lăsă puțin pe masă, să-și curețe mâna uleioasă, ca s-o apuce mai bine, să desăvârșească ordinea. Să se știe odată cine era stăpânul. Anica reuși să i-o ia printr-o mișcare instinctivă și-i dădu și ea firav una cu tigaia în cap. Îl lovi peste frunte, fără semn, cum era ea plină, dar Mititelu, aflat din întâmplare pe prag, se dezechilibră și căzu, cât era de mare, lat, cu ceafa lipită de cele trei trepte de la intrarea în casă.

– Ce-am făcuuut…, începu să plângă Anica, deși lacrimile întârziau să iasă.

Chipul lui Mititelu, cu corp cu tot, zăcea fără suflare înșirat pe trepte, cu capul în jos, luminat direct și ciudat de luna plină.

– Ce să faci, mamă, n-ai făcut nimic, tata a băut prea mult, cum știe toată lumea că bea, și s-a împiedicat și a căzut pe spate și-a murit, spuseră copiii în cor, adunați strâns în jurul ei și ridicând din umerii înfrigurați de răcoarea nopții.