De luni întregi privea toate documentarele cu omucideri neelucidate de pe Discovery ID și încerca mental compilații – erau și momente când i se părea foarte greu să adapteze posibilitățile străine la cele natale. Miza mare, însă, era sclipirea – mai corect spus, lipsa ei, dar prefera malițiozitatea – de inteligență a organelor investigatoare.

La polul opus, dacă i-ar scăpa vreun detaliu minor și ar fi prins, era cariera sa. O carieră construită în ani și pentru care muncise din greu de mic. Fiu de profesori la rândul lor, intelectual sadea, Griguț – alias Grigore Avram Scarlat – era profesor universitar cu două catedre pline și colecționar de artă veche, cu vilă în centrul orașului și relații în toată lumea.

Cadavrele pe care călcase ca să ajungă aici nu erau propriu-zise – doar colegi mai slabi de înger.

  Nevastă-sa era destul de intelectuală și ea încât să o fi luat cu acte după ce a lăsat-o, dintr-o scăpare, gravidă. Însă consimțământul la acest gest a fost puternic impulsionat, mai ales, de averea și neamul ei vechi, fapt în contul căruia i s-au deschis și câteva uși altfel lăcătuite.

Traiul de bărbat căsătorit, lăsând la o parte că-i dădea un plus de prestanță și libertate mai mare în căutarea studentelor naive, nu i s-a părut atât de deplasat cum ar fi avut tendința să creadă. Lui, cel puțin, chiar nu i se schimbase foarte mult, deoarece tot la facultate și prin restaurante stătea, ca și înainte, nevastă-sa fiind ocupată cu socializarea ei separată.

Toate ar fi fost, așadar, bune și frumoase și ar fi curs în acest ritm nesfârșit, pasiunea pentru crime neelucidate rămânând o simplă manie inofensivă, dacă nu l-ar fi incitat la acest act plăcerea ei de a-l irita cu mici inconveniente când îi era lumea mai dragă – un gest, un cuvânt nelalocul lor, care să-i submineze prestanța sau să-l umanizeze, căci, vezi Doamne, așa considera ea, că, dacă el se enerva, însemna că e capabil să iasă din impasibilitatea afișată până și în dormitor.

Și mai era, supliment, până la a-i produce o obsesie din asta, insistența ei de a continua să-i spună Griguț – un alint, după el, mai degrabă canin sau felin, care îl scotea din minți, or cea mai mare umilință umană, după el, era alienarea mentală.

Iar definitivarea intenției a avut loc la o recepție cu oameni importanți, în toiul căreia, la masă, de față, ca de obicei, cu ceilalți, deși îi impusese în particular de atâtea ori să nu mai folosească apelativul respectiv, nevasta, ascultând o relatare oarecare, a râs familiar:

– Griguț, dragule, păi tu ai căzut din lac în puț…!

Și și-a văzut apoi de ale sale, ca și cum nu spusese nimic.

Gâtul acela, în care complotul laringelui și faringelui cu cavitatea bucală permitea formarea cuvântului nedorit trebuia frânt. Glasul – amuțit. A fost prima oară când s-a gândit serios la asta.

Cel mai mult îi plăcuse un documentar în care soțul criminal nu fusese prins niciodată în timpul vieții. Își pusese nevasta bucățită într-un butoi galben pai care trona în mijlocul curții, în drumul oricui trecea pe la el – acolo apucase în grabă și, văzând că poliția îl răscolise până la sânge și os și nu găsise nimic, fără să-i dea prin cap să caute tocmai în butoiul ostentativ, o lăsase acolo pentru eternitate, parcă în ciuda sorții.

Asta era, deci trebuia ceva banal, ceva care să nu-i treacă nimănui prin minte.

Prin urmare, își pregăti terenul minuțios și subtil, fără grabă. Așteptă să crească băieții, deoarece între timp venise și al doilea, și să plece la casele lor, apoi începu să lucreze la plan, paralel cu lucrările universitare.

Un pas important era discreditarea vagă a femeii, deoarece hotărâse ca forma să fie o dispariție fără urme – plan în favoarea aceluia al vreunei morți accidentale, care să demareze anchete implicite, așa că implementă, pe ici, pe colo, fără amănunte concrete, ideea că mariajul lor nu ar fi atât de fericit cum pare și că ea ar putea avea gânduri separate. Așa, doar cât să rămână o urmă de acolo se întâmpla ceva în povestea lor, doar era as la manevre verbale.

Apoi urma forma propriu-zisă a dispariției și trebui să-și recunoască sieși că era partea cea mai grea. Oscila între puținele variante avute la dispoziție, însă într-o seară îi surâse, și-a spus el, norocul din senin.

Singurul lucru care-i mai trebuia era arma în sine, asupra căreia încă nu luase o decizie. Or, în seara cu pricina, exuberantă ca de obicei și, prin urmare, foarte obositoare, femeia scoase din dulap o tigaie veche și grea, de fontă, primită cândva cadou de la nu se mai știa ce rude, pe care, din motive sentimentale, o cărase cu ea peste tot, deși el, profesorul universitar, voise demult s-o arunce.

– Ce faci cu tigaia aia?

– Gătesc în ea, ce să fac cu o tigaie? Am poftă de ouă prăjite.

Au fost ultimele ei cuvinte. Ca în transă, o luă de pe masă într-un moment al ei de neatenție, înainte să o pună pe ochiul plitei electrice, o lovi exact unde știa că trebuie pentru un efect instant și urmă apoi exemplul individului cu butoiul galben – numai că, spre deosebire de acesta, avea deja pregătit un acid găsit din studiile acerbe de pe net care dizolva orice. Astfel a dizolvat o viață fără să clipească, simțind, în sfârșit, mirosul libertății absolute.

Au fost unele nedumeriri după aceea. Unei verișoare mai îndepărtate îi trecu prin cap s-o dea dispărută după un timp, neîmpăcată cu ideea. Au fost și întrebări de la organele abilitate, pentru care avea răspunsuri pregătite demult. A fost și o sumară anchetă printre vecini și cunoscuți. Toți l-au descris ca pe omul care dă întotdeauna bună ziua de la orice distanță și care, cu o politețe impecabilă, ajută pe toată lumea: să treacă o stradă, să ia un examen, să ducă un bagaj etc. Imaginea de cuplu rămasă printre colegi era și ea una fixă: el, sobru și distant, ea, zglobie și volubilă.

Cu siguranță, ea nu era de el și trebuie să-și fi găsit pe altul – s-a concluzionat unanim.

Doar copiii nu păreau foarte convinși de concluzia finală, dar, cum nu stăteau cu el și nu avea cu ei relații apropiate, ci numai financiare, îi ignoră total.

– Tată, dar ce-ți veni să folosești tocmai tigaia asta, pe care n-o puteai suferi? Parcă și ieri te-am văzut tot cu ea, îl întrebă într-o dimineață, o ultimă dimineață în care au fost împreună, băiatul cel mare.

– Da, îmi amintesc disprețul tău major față de inestetica ei, spuse și celălalt băiat, mirat și căzând pe gânduri, căci el abia acum, că fusese spus, remarcase detaliul respectiv.

– În cinstea mamei voastre.

– Nici ouă ochiuri nu mâncai…

– Nu, dar îmi aduce aminte în fiecare zi de ea…


*

Se apropia ora cinei și vizitatorii plecau, pe rând.

Înainte de a ieși pe poarta principală a azilului de stat, treceau, de obicei, pe lângă un bătrân uitat de timp. Se zvonea că fusese mare profesor universitar la viața lui, cu casă bogată, nevastă frumoasă și cu doi copii rupți din soare. Dar, nu se știa de ce, nevasta îl părăsise și copiii, după un timp, la fel – plecaseră în lumea largă și nu mai reveniseră.

Stătea în fiecare zi în curte, inofensiv, cu o tigaie pe cap în orice anotimp și copiii personalului sau ai trecătorilor ocazionali se jucau dând cu bețe în ea și râzând de ecou, în timp ce cavitatea bucală a bătrânului zdrențuros și gârbovit, în complot cu laringele și faringele, îngâna o melodie numai de el știută, din care se distingeau numai cuvintele:

Eu sunt Griguț,

Am căzut din lac în puț…