Mi-aș face cuib pe mal de mare
În mărăcini de timp neregăsit
În zorii zilei aș zări doar soare
Iar serile – același astru la zenit.

M-aș îmbrăca în amintiri sumare
Și mi-aș ascunde lacrima în scoică
Pansând cu alge rănile amare
Meduza milenară mi-ar fi doică.

Aș ancora sirene și vapoare
În sunet de primordial arcuș
Mi-ar povesti povestea călătoare
În pana ultimului pescăruș.

În rest – numai tăcere migratoare
Adulmecând cu pururi un alt chip
Al altui vânt rătăcitor din zare
Castelul meu indestructibil de nisip.

Stropită lin de clipe trecătoare
Aș vrea-n final să fiu o stâncă
Supusă fiecărui val de mare
Ce dinspre largul ei mai vine încă.

___________
Muza a fost Aura, cu poza ei divină – cea reprezentativă. Acolo am rămas, în ea, cum am văzut-o. N-aș mai fi ieșit. Și piate nubcuib, dar o colibă, da, oricînd mi-aș face…