Am un proiect comun cu cineva, să zicem. Știu că acum, la ora la care scriu, am o grămadă de proiecte comune cu multă lume, literară sau non-literară, dar textul meu nu are legătură cu aceste… legături, ci cu toată lumea, în general.

Uite, pentru a nu fi interpretat nici măcar un vârf de literă dintr-un cuvînt al meu, avînd în vedere că articolul va ajunge, poate, și pe facebook, o să aleg un exemplu neutru.

Cum ar fi o lucrare ce presupune oameni și comunicare. Să zicem că urmează să adun niște date, de-a lungul unei perioade oarecare, pentru o lucrare oarecare, la care participă un număr prestabilit de oameni, de acord în prealabil cu lucrarea respectivă.

Pe cîțiva îi cunosc mai demult, pe cîțiva mai de puțin (timp, evident), pe alții deloc – sînt străini. Și adunatul datelor presupune multe mesaje sau convorbiri. Rămînem la mesaje – pentru că e mai comod, clar, n-aș sta nici eu să răspund la zece telefoane pe zi, doar ca să mai adaug un detaliu.

Și de aici începe. Cu prietenii, e ok – bună/bună/ce faci/hai, lasă, zi ce vrei să știi. Eu, cel puțin, din fericire, am astfel de prieteni.

Cu restul… eh, cu restul, străini sau semi-străini, începe, normal (chiar e normal, nu mă prevalez de un cuvînt extra-uzitat), cu bună ziua/bună ziua și apoi ar trebui să continue cu ceva de genul sunteți amabil(ă) să…/sigur, spuneți ce

Dar, pînă să ajung să spun ce îmi doresc, mai trec printr-o grămadă de saluturi intermediare, asigurări că mi se dorește binele sau e primit binele dorit de mine și urări pentru ziua, săptămâna sau anul în curs. De fiecare dată, de zece ori pe zi (zece e și el un număr arbitrar). Mulțumesc și eu politicos întruna, întrebîndu-mă în gînd dacă mai ajungem la subiect. În concluzie, dacă am de pus zece întrebări într-o zi unei singure persoane, trec de zece ori prin furcile caudine ale urărilor de bine și de sănătate (e premergător pandemiei fenomenul…) și ale unor complimentări reciproce inutile, pentru care abia mai inventez cuvinte, cînd nu mă lasă nervii.

Toate astea în loc de un firesc salut de dimineață, drept început, și unul de seară, la finalizarea schimburilor de mesaje, drept încheiere. Iar între cele două – informațiile pentru care ne-am angajat ambele părți.

Uneori am senzația că nimeni nu mai știe să pună o întrebare simplă, directă, să comunice un fapt celuilalt, să dea un răspuns la obiect. Pe cuvîntul în sine, cel care spune cu adevărat ceva, ajung să umblu să-l pescuiesc din balta politeții excesive ca pe marele peștișor de aur.

În altă ordine de idei, dar deloc paralelă, voi mai aveți prieteni, vecini, cunoscuți fără facebook? Mai vorbiți cu ei la telefon sau față în față, vă mai scrieți? Ați observat că ei n-au deloc clișeele lui „o seară minunată”, „weekend cu spor în toate”, „cu drag infinit”, „cu prețuire aleasă”, „din toată inima”, „din tot sufletul” și multe altele? Ați remarcat cît de natural vorbesc și cum le curg cuvintele acelea, vechi, știute, total în afara noului limbaj de lemn virtual? Ați remarcat deosebirea dintre politețurile și complimentările infinite de pe facebook la orice postare (atunci cînd nu-i vreo controversă la mijloc), fără nici o legătură cu subiectul postării în sine, și un dialog natural cu un om fără cont pe rețeaua lui Mark? Eu – da.

Știu că trăim într-o virtualitate impusă, care ne-a și sedus pe majoritatea, dar hai să nu rămînem în ea definitiv.